AfrikaZoltán din Timișoara: „Când am ajuns la Pécs, am fost de îndată luat în primire de un grupuleț activ în cadrul căruia fiecare știa sarcina ce i-a fost trasată; unii făceau indicatoare de orientare, alții verificau lista invitaților așteptați să sosească și încă alții răspundeau la multe telefoane. M-am bucurat să aud melodii cunoscute chiar în timpul primei rugăciuni de după-amiază. Atunci cântam mai ales în limba maghiară, dar apoi odată cu sosirea participanților am început să cântăm și în limbile croată, română, polonă și ucrainiană. Cântecele de la prima rugăciune comună în sala de sport au reprezentat un adevărat semn al reconcilierii. Ele au fost impregnate cu speranță și zel, purtând cu ele mesajul că există o șansă de reconciliere chiar între națiuni care au fost rănite în mod aparent impardonabil în trecut. Apoi, rugăciunea în jurul crucii a continuat până am fost nevoiți să plecăm deoarece sala de sport urma să fie închisă. Am pornit spre casă din nou duminica, renăscuți în duh, încărcați de amintiri frumoase, încrezători în inimile noastre că ceea ce am experimentat la Pécs ne va ajuta să depășim dificultățile cu care ne confruntăm în viețile noastre.“
Andreea din Bucureşti: Pentru mine întâlnirea de la Pécs a fost edificatoare pe plan spiritual și în același timp a fost o confirmare a ceea ce am trăit în momentele în care am interacționat cu spiritualitatea Taizé-ului. La începutul acestui an când am primit invitația fraților de a participa la aceast eveniment, a fost pentru prima dată când am auzit de Pécs, până atunci acest oraș fusese o totală necunoscută pe harta cunoștințelor mele geografice. Iată deci una din frumusețile întâlnirilor Taizé, faptul că te poate purta pe tărâmuri necunoscute, de care probabil nu ai mai auzit anterior sau pe care le cunoști doar la un nivel abstract tocmai pentru a-ți arăta într-un mod concret și convingător faptul că mesajul lui Dumnezeu are ecou în toate colțurile lumii- indiferent de cultura căreia aparținem, cu toții vrem să iubim, să fim iubiți, cu toții vrem să zâmbim și să ni se zâmbească, cu toții am vrea să ni se acorde încredere și să ne încredem în cei din jurul nostru, cu toții am vrea să fim tratați cu bunătate.
Odată ce realizezi toate acestea ceea ce are loc este o redescoperire a esenței noastre umane, ce se găsește înscrisă în inima fiecăruia dintre noi și care într-o societate ce tinde să se complice din ce în ce mai mult și să-și facă bariere din chestiuni secundare, frații de la Taizé ne-o readuc în atenție pentru a deveni conștienți de ea și de comuniunea la care putem ajunge prin ea. Cred că am atins această stare de comuniune cu tinerii unguri și din alte țări aici la Pécs.
Dovadă a stat atmosfera de bucurie ce domnea, semn că Duhul Sfânt era în mijlocul nostru- toată lumea zâmbea, și încrederea cu care tinerii veneau unii în întâmpinarea celorlalți era o imagine ce te mișca profund și care te îndeamna și pe tine să faci la fel. Era de-a dreptul contagios și astfel deveneai conștient de ce face cu adevărat bine sufletului nostru care trebuie să facă față atâtor influențe nocive în viața de zi cu zi! Cu siguranță că tot ce am primit aici a presupus mult efort din partea fraților și a locuitorilor din Pécs, dar ca orice activitate realizată cu succes, organizarea a fost începută din timp și desfășurată cu zâmbetul pe buze pentru ca noi, participanții, să ne simțim cu adevărat bineveniți, ceea ce s-a și întâmplat.
În același timp îmi dau seama că scopul întâlnirii nu a fost neapărat de a ne simți bine ci de a duce mai departe ce am experimentat aici- cred că trebuie să fie un fel de reacție în lanț! Cu alte cuvinte, la un moment dat suntem noi cei al căror efort intră în joc- fratele Alois, acum ca și cu alte ocazii, a scos în evidență această datorie de a duce flacăra mai departe. La mine acasă, ca de altfel peste tot în lume, sunt multe de făcut. În acest sens, aniversarea revoluției anti-comuniste din 1956 în prima zi a întâlnirii m-a făcut să meditez asupra a ceea ce se întâmplă în țara mea, în România. Noi am scăpat de comunism cu mult mai târziu decât poporul maghiar iar românii au trebuit să îi poarte jugul său pentru o perioadă mult mai îndelungată de timp. În consecință, efectele sale dăunătoare sunt încă puternic resimțite. Victimele unui regim depersonalizant, ce a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a anihila încrederea în ei și în ceilalți, românii încă încearcă să se regăsească pe ei înșiși prinși între trecutul despotic al unui ateism forțat pe care vor să-l uite și influențele unei societăți vestice dominată de principiile postmodernismului ce promovează reevaluarea tuturor valorilor și un tip de ateism deghizat sub forma unei idei născocite de libertate prost înțeleasă.
În această situație dificilă, frații de la Taizé mereu au fost alături de români în încercările lor de a-și recăpăta încrederea. Imediat după căderea comunismului în 1989, ei au început să îi primescă pe tinerii români la Taizé cu brațele deschise pentru ca aceștia să își descoperi esența și să își cultive demnitatea, personalitatea și discernământul, oportunități interzise părinților și bunicilor noștri. Un sentiment plăcut a pus stăpânire pe noi când am văzut că cei de aici de la Pécs privesc trecutul cu o oarecare detașare și într-un mod constructiv, capacitate dată și de scurgerea atâtor ani. Faptul de a fi aici in mijlocul unui popor ale cărui răni par să se fi vindecat, ne umple de speranță pe noi, tinerii români, că același lucru se va întâmpla cu țara noastră în viitorul apropiat. Avem de ce să sperăm, noile generații par să fie pline de energie pozitivă iar noi cei care facem experiențe precum cea de aici, de la Pécs, ne întoarcem acasă din ce în ce mai motivați să schimbăm ceva și să protejăm valorile țării noastre.
Experiența cu familia din Pécs care m-a găzduit pe mine și o prietenă, a fost o sursă de bogăție și m-a făcut să reflectez asupra unor aspecte esențiale ce stau la baza relațiilor interumane. Încă o dată m-am convins că gesturile contează mai mult decât cuvintele. Și unde în altă parte poți învăța mai bine asta decât la Pécs? Aici oamenii nu prea simt nevoia de a învăța limbi străine, iar eu mi-am însușit doar câteva cuvinte în maghiară înainte de a veni la această întâlnire. Cu adolescenții familiei m-am ințeles cu puțină engleză, puțină germană. Comunicarea însă devenea dificilă cu părinții, în ai căror ochi se putea citi faptul că erau rușinați că nu vorbeau limbi străine și prin urmare nu puteau să interacționeze cu noi în cel mai eficient mod cu putință. Tatăl, foarte simpatic, făcea tot felul de tentative pentru a se face înțeles. De exemplu, dimineața ne întâmpina cu expresii în engleză proaspăt luate de pe internet care îi captau atât de mult atenția că uita până să și mănânce. În cele din urmă când nu mai avea niciun mijloc la dispoziția sa pentru a-și transmite mesajul, pur și simplu începea să vorbească în maghiară în speranța deșartă că vom înțelege ceva. Poate nu am pătruns în profunzime semnificația cuvintelor sale dar prin privirile pline de căldură și zâmbetele afișate atât pe fața sa cât și pe fețele soției și copiilor lui, am înțeleles esențialul, mesajul cel mai important pe care ei ar fi putut să ni-l transmită.
Conversațiile însoțite de eforturi gesticulare și în consecință amuzante, faptul că ne-au arătat orașul până la turnul televiziunii de unde te puteai bucura de o splendidă imagine de ansamblu a întregii regiuni, faptul că ne-au dus să vizităm școala fiicei lor și nu în ultimul rând cadoul primit la plecare, ce consta într-un manual de limba maghiară, astfel sugerându-mi să mă apuc serios de studierea limbii lor materne în vederea unei întoarceri la Pécs- toate acestea, ce nu au fost însoțite de multe cuvinte spuneau mult despre faptul că familia aceea dorea ca eu să fac parte din universul lor chiar dacă abia mă cunoscuseră. Am perceput acest fapt drept un semn al încrederii care o aveau în noi și asta ne făcea să ne simțim minunat.
Se spune că întâlnirile Taizé sunt destinate în principal tinerilor. Eu cred, mai ales după o asemenea experiență, că ar fi mai potrivit dacă s-ar spune că sunt destinate celor care vor să fie tineri. Chiar dacă nu mai ești în floarea vârstei, poți să îți dorești să păstrezi o inimă tânără, dovedind că ai deschiderea necesară în a primi harul lui Dumnezeu. Iată că familia aceasta a dat dovadă din plin de această deschidere a inimii impresionantă. Duminica, absolut toți membrii ei- mama, tata, cei doi copii și până și bunica foarte bătrână- cu alte cuvinte, oameni de toate vârstele au luat prânzul cu noi și au dorit să fie parte a acestei comuniuni promovate de întâlnirea Taizé.
Această experiență mi-a amintit de îndemnul lui Isus adresat apostolilor de a purta încredere și speranță în inimile lor în vestirea Evangheliei la lumea întreagă. Dacă înainte de a veni la Pécs eram îngrijorată că voi nimeri într-o familie în care nu mă voi înțelege cu nimeni, iată că Dumnezeu mi-a arătat că grija mea era nefondată deoarece, de fapt, ne-am înțeles foarte bine cu gazdele noastre și asta a fost posibil în virtutea faptului că vobeam aceealași limbaj al inimii care își are sursa în Dumnezeu care este același pentru toate națiunile.