Fratele Roger 2005

Un viitor de pace

Această scrisoare, scrisă de fratele Roger din Taizé şi tradusă in 55 de limbi (dintre care 24 din Asia), a fost publicată în timpul întâlnirii europene a tinerilor la Lisabona. Ea va fi reluată şi supusă meditaţiei pe tot parcusul anului 2005, la întâlnirile tinerilor, care vor avea loc fie la Taizé în fiecare săptămâna, fie în alta parte, în Europa sau pe alte continente.

«Dumnezeu pregăteşte pentru voi un viitor al păcii şi nu al dezastrului. Dumnezeu vrea să vă dea un viitor şi o speranţa.» [1]

Mulţimile aspiră astăzi la un viitor de pace, la o umanitate eliberată de ameninţări, de violenţă.

Dacă unii sunt cuprinşi de neliniştea viitorului şi se simt imobilizaţi, mai sunt în lume şi alţi tineri inventivi, creatori.

Aceşti tineri nu se lasă antrenaţi într-o stare de mahmureală. Ei ştiu că Dumnezeu nu ne-a făcut să fim pasivi. Pentru ei, viaţa nu este supusă unor întâmplări nefericite. Sunt conştienţi: ceea ce poate paraliza fiinţa umană este scepticismul sau descurajarea.

De aceea, aceşti tineri caută din tot sufletul să pregătească un viitor de pace şi nu de nefericire. Mai mult decât îşi imaginează, ei ajung deja să facă din viaţa lor o lumină care străluceşte împrejurul lor.

Există şi unii purtători de pace şi de încredere acolo unde exista tulburări şi împotriviri. Ei stăruie chiar când încercarea sau eşecul atârnă pe umerii lor. [2]

La Taizé, în unele seri de vara, sub un cer încărcat de stele, noi auzim tinerii prin ferestrele deschise. Rămânem uimiţi că sunt atât de numeroşi. Ei caută, se roagă. Şi ne zicem: aspiraţiile lor la pace, la încredere sunt ca aceste stele, luminiţe în noapte.

Suntem într-o perioada în care mulţi se întreabă : dar ce este credintă ? Credinţa este o încredere foarte simplă în Dumnezeu, un elan de încredere indispensabilă, fără încetare reluat în cursul vieţii.

În fiecare dintre noi pot exista îndoieli. Ele nu au nimic neliniştitor. Noi am vrea mai ales să-l ascultăm pe Hristos care murmură în inimile noastre : « Tu ai ezitări ? Nu te nelinişti, Duhul Sfânt rămâne mereu în tine ». [3]

Unii au făcut această descoperire surprinzătoare : iubirea de Dumnezeu poate să înflorească şi intr-o inimă atinsă de îndoieli. [4]

În Evanghelie, unul din primele cuvinte ale lui Hristos este următorul: «Ferice de cei săraci cu duhul!» [5] Da, fericiţi cei care se îndreaptă spre simplitate, acea simplitate a inimii şi a vieţii.

O inimă simplă caută să trăiască momentul prezent, să primească fiecare zi ca pe un astăzi al lui Dumnezeu.

Spiritul de simplitate nu se întrevede oare bucurie senină şi de asemenea veselie?

O inimă simplă nu are pretenţia să înţeleagă totul din credinţă de una singură. Ea îşi spune: puţinul pe care îl percep, alţii îl înţeleg mai bine şi mă ajută să urmez calea. [6]

Simplificându-ne viaţa ne îngăduie să o împarţim cu cei mai nenorociţi, ca să alinăm necazurile, acolo unde există boală, sărăcie, foamete… [7]

Rugăciunea noastră este de asemeni simplă. Ni se pare oare că pentru a ne ruga e nevoie de multe cuvinte? [8] Nu. Se întâmplă ca doar câteva cuvinte, câteodată stângace, să fie suficiente pentru a încredinţa totul lui Dumnezeu, temerile şi speranţele noastre.

Încredinţandu-ne Sfântului Duh, vom găsi drumul ce porneşte de la nelinişte la încredere. [9] Şi noi îi spunem:

«Duhule Sfânt, dă-ne nouă
să ne întoarcem către tine în orice moment.
Dacă vreodată noi uităm că tu sălăşluieşti în noi,
că te rogi în noi, că ne iubeşti.
Prezenţa Ta în noi este încredere şi continuă iertare.»
Da, Sfântul Duh aprinde în noi o lumină. Chiar dac-ar fi palidă, Ea trezeşte în inimile noastre dorul de Dumnezeu. Şi simpla dorinţă de Dumnezeu este deja rugăciune.

Rugăciunea nu ne îndepărtează de problemele lumii. Din contră, nimic nu e mai responsabil decât să ne rugăm: cu cât trăim o rugăciune simplă şi umilă, cu atât suntem conduşi spre iubire şi spre exprimarea ei prin vieţile noastre.

Unde să găsim simplitatea indispensabilă pentru a trăi Evanghelia? Un cuvânt al lui Hristos ne luminează: Într-o zi El spune ucenicilor săi: «Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei.» [10]

Cine va spune îndeajuns ceea ce anumiţi copii pot transmite prin încrederea lor? [11]

Noi am vrea atunci să-L întrebăm pe Dumnezeu: «Doamne, Cel ce ne iubeşti, fă din noi nişte smeriţi, da-ne nouă o simplitate mare în rugăciunea noastră, în relaţiile dintre oameni, în primire…»

Iisus Hristos a venit pe pământ nu pentru a condamna pe cineva, ci pentru a deschide oamenilor căile comuniunii.

De două mii de ani Hristos este prezent prin Duhul Sfânt, [12] iar tainica Sa prezenţa se concretizează într-o comuniune vizibilă [13]: ea reuneşte femei, bărbaţi,tineri,chemaţi să meargă împreună fără a se desparţi unii de ceilalţi. [14]

Dar iată că, de-a lungul istoriei lor, creştinii au cunoscut nenumărate încercări: au intervenit separări între cei care totuşi se adresau aceluiaşi Dumnezeu iubitor.

A restabili o comuniune este urgent astăzi, şi aceasta nu poate fi lăsată mereu pe mai târziu, până la sfârşitul timpului. [15] Oare vom îndeplini noi totul încât creştinii să se alăture spiritului de comuniune? [16]

Există creştini care fără să zăbovească, trăiesc deja în comuniune unii cu ceilalţi acolo unde se află, într-un mediu smerit, foarte simplu. [17]

De-a lungul vieţii, ei ar vrea să-l facă prezent pe Hristos prin multe alte lucruri. Ei ştiu că Biserica nu există pentru ea însăşi ci pentru lume, pentru a depune în ea o sămânţă de pace.

“Comuniune” este unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Bisericii: îl el nu pot exista rigori reciproce, ci doar claritate, bunătate, compasiune… şi ajung să deschidă porţile sfinţeniei.

În Evanghelie ne este dat să descoperim această realitate surprinzătoare: Dumnezeu nu creează nici frica, nici nelinişte, Dumnezeu nu poate decât să ne iubească.

Prin prezenţa Sfântului Duh, Dumnezeu ne transformă inimile.

Şi, printr-o rugăciune foarte simplă, noi putem simţi că nu suntem niciodată singuri: Sfântul Duh păstrează în noi o comuniune cu Dumnezeu, nu doar pentru o clipă, ci chiar în viaţa fără de sfârşit.

[1Aceste cuvinte au fost scrise cu şase sute de ani înainte de Hristos : vezi Ieremia 29,11 şi 31,17.

[2În acest an, în care zece noi ţari au intrat în Uninunea Europeană, mulţi tineri europeni sunt conştienţi că trăiesc pe un continent, care, după ce a fost mult timp încercat de diviziuni şi conflicte, îşi caută unitatea şi înaintează pe drumul păcii. Cu siguranţă rămân tensiuni, nedreptăţi, câteodată violenţe, care suscită îndoieli. Nu trebuie să te opreşti în drum: căutarea păcii stă la baza însăşi a construirii Europei. Dar aceasta nu ne-ar interesa dacă ar avea drept unic scop crearea unui continent mai puternic, mai bogat, şi dacă Europa ar ceda tentaţiei de a se replia în interiorul acestor frontiere. Europa devine pe deplin ea însăşi, când este deschisă celorlalte continente, solidară cu naţiunile sărace. Construirea să îşi găseşte sensul când este considerată ca o etapă în serviciul păcii întregii familii umane. Iată de ce, dacă întâlnirea noastră de sfârşit de an se numeşte «întâlnire europeană», noua ne place încă mai mult s-o vedem ca pe un «pelerinaj de încredere pe pământ».

[3Vezi Ioan 14,16-18 şi 27. Dumnezeu există independent de credinţa noastră sau de îndoielile noastre. Când exista îndoiala în noi, Dumnezeu nu se îndepărtează de noi pentru asta.

[4Dostoievski scria într-o zi în „Carnetele de note”: «Sunt un copil al îndoielii şi al neîncrederii. Ce teribilă suferinţă m-a costat şi mă costă această sete de a crede, care este cu atât mai puternica în sufletul meu, cu cat sunt mai multe argumente contrare în mine. Numai prin rugăciune a trecut îndoiala.». Şi totuşi, Dostoievski putea să continue : «Nu este nimic mai frumos, mai profund şi mai perfect decât Hristos; şi nu numai că nu este nimic, dar nu poate avea nimic». Când acest om al lui Dumnezeu lasă să prevadă că în el, necredinciosul coexistă cu credinciosul iubirea să pasionată pentru Hristos nu este ştirbită.

[5v.Matei 5,3.

[6Chiar dacă încrederea noastră rămâne fragilă,noi nu ne sprijinim doar pe propria noastră credinţă, ci şi pe încrederea tuturor celor dinaintea noastră precum şi a celor care ne înconjoară.

[7Programul alimentar mondial al ONU a publicat recent o hartă a foametei în lume. În ciuda progresului atins în ultimii ani, 840 de milioane de persoane suferă de foame, dintre care 180 de milioane sunt copii sub 5 ani.

[8v.Matei 6,7-8.

[9Acest drum al abandonării către Dumnezeu poate fi susţinut prin cântece simple, reluate de mai multe ori, cum ar fi de exemplu acesta: “Sufletul meu îşi găseşte linişte şi pace doar în Dumnezeu.” Atunci când muncim sau ne odihnim, astfel de cântece continua în inimile noastre.

[10v.Matei 19,14.

[11Un băiat de nouă ani, care în timpul săptămânii venea să se roage alături de noi, mi-a spus într-o zi: “Tatăl meu ne-a părăsit. Nu-l văd niciodată dar îl iubesc mereu iar seara mă rog pentru el.”

[12v.Petru 3,18; Romani 1,4; Timotei 3,16.

[13Această comuniune poartă numele de Biserică. În inima lui Dumnezeu Biserica este una, ea nu poate fi împărţită.

[14Cu cât ne apropiem de Evanghelie, cu atât ne apropiem unii de ceilalţi; şi se îndepărtează separările care despărţeau.

[15Hristos cheamă la împăcare fără a mai aştepta. Nu putem uita vorbele Sale din Evanghelia după Matei (5,23): “Când tu îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, du-te mai întâi şi împacă-te cu fratele tău.” “Du-te mai întâi” şi nu “Lasă pe mai târziu”.

[16La Damasc, în acest Orientul Mijlociu atât de încercat, se află patriarhia greco-ortodoxă din Antiohia, Ignatiu al IV-lea. El se exprimă în cuvinte pătrunzatoare: “Mişcarea ecumenica este în declin. Ce mai rămâne atunci din evenimentul profetic de la începuturi şi pe care l-au întrupat personalităţi cum ar fi Papa Ioan al XXIII-lea şi patriarhul Athenagoras, printre alţii? Separările noastre îl fac pe Hristos să fie de nerecunoscut, ele sunt contrare voinţei Sale de a ne vedea una, “pentru ca lumea să creadă”. De urgenţă avem nevoie de iniţiative profetice pentru a scoate la lumină ecumenismul din meandrele în care mi-e teamă să nu fie pe cale să se afunde. Avem nevoie urgent de profeţi şi de sfinţi pentru a ajuta Bisericile noastre să se convertească prin iertare reciprocă”

[17În timpul vizitei sale la Taizé, pe 5 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a sugerat o cale de comuniune spunând comunităţii noastre: “Vrând să fiţi voi înşivă o “parabolă de comunitate”, îi veţi ajuta pe toţi aceia pe care îi întâlniţi fideli apartenenţei lor ecleziastice care este fructul educaţiei lor şi a alegerii lor de conştiinţa, dar şi să intre mereu mai adânc în taina de comuniune care este Biserica după voia lui Dumnezeu.”

Printed from: http://www.taize.fr/ro_article1591.html - 20 October 2019
Copyright © 2019 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France