2006

Scrisoare neîncheiată a fratelui Roger

În după-amiaza morţii sale, pe 16 august, fratele Roger a chemat un frate şi i-a spus: “Notează aceste cuvinte!” a urmat apoi un moment de linişte, timp în care încerca să-şi formuleze gândurile. Apoi reluă: “În măsura în care comunitatea noastră creează în familia umană posibilităţi pentru a deschide…” Şi se opri, oboseala împedicându-l să-şi termine fraza.

Regăsim în aceste cuvinte pasiunea care sălăşluia într-însul, chiar şi la vârsta sa înaintată. Ce înţelegea prin “a deschide”? Vroia probabil să spună: a face totul pentru a reda mai perceptibil fiecăruia dragostea pe care Dumnezeu o are pentru toţi oamenii, fără excepţie, pentru toate popoarele. El dorea ca mica noastră comunitate să pună în lumina acest mister, prin viaţa sa, într-un umil angajament cu ceilalţi. Atunci, noi, fraţii, am vrea să relansăm această provocare, cu toţi cei care, de-a lungul pământului, caută pacea.

În săptămânile care au precedat moartea sa, începuse să se gândească la scrisoarea care ar fi fost publicată în timpul întâlnirii de la Milano. Indicase anumite teme şi câteva dintre textele sale, pe care dorea să le reia şi să le prelucreze. Noi le-am adunat, aşa cum erau în acel moment, pentru a constitui această “Scrisoare neterminată” tradusă în 57 de limbi. Ea este ca un ultim cuvânt al fratelui Roger, care ne va ajuta să înaintăm pe drumul pe care Dumnezeu “ne deschide paşii”. (Ps. 18,37)

Meditând la această scrisoare neîncheiată în întâlnirile care vor avea loc în 2006 fie la Taize, săptămână de săptămână, fie în altă parte, pe diverse continente, fiecare va putea încerca să o încheie apelând la propria sa viaţă.

frère Alois

« Vă las pacea, vă dau pacea mea » [1]: care este aceasta pace pe care Dumnezeu o dă?

Este mai întâi o pace interioară, o pace a inimii. Ea este cea care permite o privire de speranţă asupra lumii, chiar dacă adesea este sfărâmată de violenţe şi conflicte.

Această pace a lui Dumnezeu este de asemeni un sprijin pentru ca noi să putem contribui, smeriţi, la construirea păcii acolo unde ea este ameninţată.

O pace mondială este foarte urgentă pentru a alina suferinţele, astfel încât copiii de astăzi şi de mâine să nu cunoască neliniştea şi nesiguranţa.

In Evanghelia sa, într-o fulgerătoare intuiţie, sfântul Ioan exprimă în trei cuvinte cine este Dumnezeu: « Dumnezeu este iubirea. » [2] Dacă înţelegem doar aceste trei cuvinte, vom merge mai departe, foarte departe.

Ce ne atrage la aceste cuvinte? Este faptul de a găsi această luminoasă certitudine: Dumnezeu nu l-a trimis pe Hristos pe pământ pentru a condamna pe cineva, ci pentru ca orice fiinţa umană să se ştie iubită şi să poată găsi o cale de împăcare cu Dumnezeu.

Dar de ce unii sunt surprinşi de măreţia unei iubiri şi se ştiu iubiţi, sau chiar copleşiţi? De ce alţii au impresia că sunt puţin apreciaţi?

Dacă fiecare ar înţelege că: Dumnezeu ne însoţeşte până în singurătatea noastră de nepătruns. Fiecăruia îi spune: « Tu valorezi mult în ochii mei, tu ai preţ pentru mine, şi te iubesc. » [3] Da, Dumnezeu nu ne poate da decât dragostea Lui, existând în toată Evanghelia.

Ceea ce Dumnezeu ne cere şi ne oferă, este de a primi pur şi simplu infinită Sa milostivire.

Că Dumnezeu ne iubeşte este o realitate câteodată puţin accesibilă. Dar când noi descoperim că dragostea sa este înainte de toate iertare, inima noastră este liniştită şi chiar transformată.

Şi iată-ne capabili să uităm în Dumnezeu ceea ce chinuie inima: aici este o sursa unde se poate găsi o nouă vitalitate.

Ştim noi destul acest lucru? Dumnezeu are atât de mare încredere în noi încât are pentru fiecare dintre noi o chemare. Care este această chemare? El ne invită să iubim aşa cum Ne iubeşte pe noi. Şi nu există o dragoste mai profundă decât să mergi până la a te dărui pe tine însuţi, pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Cine trăieşte din Dumnezeu alege iubirea. Şi o inimă decisă să iubească poate răspândi o bunătate fără margini. [4]
Pentru cine caută să iubească prin încredere, viaţa se umple de o frumuseţe plină de seninătate.

Cine alege să iubească şi să mărturisească acest lucru prin viaţa sa este îndrumat să se întrebe asupra celor mai grele probleme care ar fi: cum să alinăm suferinţele şi neliniştile celor care sunt aproape sau departe?

Dar ce înseamnă a iubi? Ar fi oare a împărţi suferinţele celor mai oropsiţi? Da, aceasta este.

Ar însemna a avea o infinită bunătate a inimii şi a uita de sine-însuşi pentru ceilalţi, cu dezinteres? Da, cu siguranţă.
Şi încă o dată: ce înseamnă a iubi? A iubi este a ierta, a trăi în împăcare. [5] Şi a te împăca, este întotdeauna o primăvară a sufletului.

În micul sat de la munte unde m-am născut, trăia foarte aproape de casa noastră o familie numeroasa, foarte săracă. Mama murise. Unul dintre copii, un pic mai tânăr decât mine, venea adesea la noi, o iubea pe mama mea ca şi cum ar fi fost a lui. Intr-o zi a aflat că trebuia sa părăsească satul şi, pentru el, a pleca nu-i era prea uşor. Cum să consolezi un copil de cinci sau şase ani? Era ca şi cum n-ar fi existat o cale de întoarcere necesară pentru a interpreta o astfel de separare.

Puţin înaintea morţii Sale, Hristos îi asigura pe ai săi că vor primi o consolare: le va trimite Sfântul Duh care va fi pentru ei un sprijin şi un consolator, şi va rămâne pentru totdeauna cu ei. [6]

În inima fiecăruia, astăzi încă mai şopteşte: « Nu te voi lăsa niciodată singur, ţi-l voi trimite pe Sfântul Duh. Chiar dacă eşti în adâncul deznădejdii, voi fi lângă tine. »

A primi mângâierea Duhului Sfânt, înseamnă a căuta, în linişte şi în pace, să ne abandonăm Lui. Atunci când evenimente grave se produc câteodată, este posibil să le depăşim.

Suntem noi atât de fragili încât avem nevoie de consolare?
Tuturor ni se întâmpla să fim zguduiţi de o încercare personală sau de suferinţa celorlalţi. Acest lucru poate ajunge până la a slăbi credinţa şi a stinge speranţa. A regăsi încrederea în credinţă şi pacea inimii presupune câteodată a fi răbdător cu sine-însuşi.

Este o durere care marchează în mod deosebit: aceea a morţii unui apropiat, de care am avea poate nevoie să înaintăm pe acest pământ. Dar iată că o astfel de încercare poate cunoaşte o transformare, şi atunci ea deschide calea spre o comuniune.

Cine se află la limitele durerii, o bucurie din Evanghelie poate fi exprimată. Dumnezeu vine să lumineze acest mister al durerii umane în aşa fel încât ne primeşte in intimitate cu El.

Iată-ne deci situaţi pe o cale a speranţei. Dumnezeu nu ne lasă singuri. El ne îndeamnă să avansăm spre o comuniune, această comuniune a dragostei care este Biserica, în acelaşi timp atât de misterioasă şi atât de indispensabilă…

Hristos al comuniunii [7] ne face acest imens dar al consolării.

În măsura în care Biserica devine capabilă să aducă vindecarea inimii comunicând iertarea, compasiunea, ea face şi mai accesibilă o plenitudine de comuniune cu Hristos.

Când Biserica este atentă să iubească şi să înţeleagă misterul oricărei fiinţe umane, când ascultă neîncetat, consolează şi vindecă, ea devine ceea ce e şi mai luminos din ea însăşi: reflectarea limpede a unei comuniuni.

A căuta reconcilierea şi pacea presupune o luptă în interiorul fiecăruia. Nu este un drum prea uşor. Nimic durabil nu se construieşte uşor. Spiritul comuniunii nu este naiv, el este deschiderea inimii, bunăvoinţa profundă, el nu ascultă suspiciunile.

Pentru a fi purtători de comuniune, vom înainta, în vieţile fiecăruia dintre noi, pe calea încrederii şi a bunătăţii inimii mereu reînnoită?

Pe acest drum vor fi adesea eşecuri. Atunci să ne amintim că sursa păcii şi comuniunii este în Dumnezeu. Departe de a ne lăsa descurajaţi, chemăm Sfântul Său Duh asupra fragilităţilor noastre.

Şi, de-a lungul existenţei, Sfântul Duh ne va ajuta să reluăm drumul şi să mergem, din început în început, spre un viitor al păcii. [8]

În măsura în care comunitatea noastră creează în familia umană posibilităţi de deschidere…

[1Ioan 14,27

[21 Ioan 4,8

[3Isaiia 43,4

[4În timpul deschiderii conciliului tinerilor, în 1974, fratele Roger a spus: « Fără iubire, la ce e bun să existăm? De ce să mai trăim? În ce scop? Aici este sensul vieţii noastre: a fi iubiţi pentru totdeauna, pentru eternitate, pentru că, la rândul nostru, să mergem până la a muri din iubire. Da, fericit cel care moare din iubire.» A muri din iubire, acest lucru înseamnă, pentru el, să iubeşti până la capăt.

[5« A trăi în reconciliere »: în cartea sa, Presimţi tu o fericire?, apărută cu cincisprezece zile înaintea morţii sale, fratele Roger a explicat încă o dată ceea ce însemnau aceste cuvinte pentru el: « Pot spune din nou aici că bunica mea din partea mamei a descoperit intuitiv o cheie a ecumenismului şi că ea mi-a deschis o cale spre concretizare? După Primul Război Mondial, ea avea o singură dorinţă, ca nimeni să nu retrăiască ceea ce ea a trăit: creştini care se bătuseră cu armele în Europa, cel puţin să se reconcilieze pentru a încerca să împiedice un nou război, gândea ea. Ea era de viţă veche evanghelică dar, desăvârşind în ea însăşi o reconciliere, a început să meargă la biserica catolică, fără a manifesta totuşi o ruptură cu ai săi. Marcată de mărturia vieţii sale, şi încă destul de tânără, am găsit în urma sa propria mea identitate de creştin reconciliind în mine-însumi credinţa originilor mele cu misterul credinţei catolice, fără ruptură de comuniune cu aceştia. »

[6Ioan 14,18 şi 16,7

[7« Hristos al comuniunii »: fratele Roger a folosit deja această expresie când l-a primit pe Papa Ioan-Paul al II-lea, la Taize pe 5 octombrie 1986: « Împreuna cu fraţii mei, aşteptarea noastră cotidiana este ca fiecare tânăr să-l descopere pe Hristos; nu pe Hristos luat separat, ci pe «Hristos al împăcării» prezent în acest mister al comuniunii care este Corpul său, Biserica. Aici o mulţime de tineri îşi pot găsi sau dedica întreaga viaţă, până la capăt. Aici ei au totul pentru a deveni creatori ai încrederii, ai împăcării, nu numai intre ei, dar cu toate generaţiile, de la bătrâni până la tineri. În comunitatea noastră din Taize, a-L urma pe «Hristos al comuniunii», este ca un foc care ne arde. Vom merge până la capătul lumii pentru a căuta drumuri, pentru a întreba, a implora dacă trebuie, dar niciodată din afară, ci mereu în noi rămânând în interiorul acestei unice comuniuni care este Biserica. »

[8Aceste ultime patru paragrafe transcriu cuvintele pe care fratele Roger le-a rostit la sfârşitul întâlnirii europene de la Lisabona, în decembrie 2004. Sunt ultimele cuvinte pe care le-a pronunţat public.

Printed from: http://www.taize.fr/ro_article3069.html - 23 May 2019
Copyright © 2019 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France