Ungaria

Însoțind refugiați

Ferenc este capul unei familiei, care a trăit în Taizé dea lungul câtorva ani ajutând la recepția tinerilor nou-veniți la comunitate. Acum el e plecat să întâmpine refugiați care sosesc cu zecile de mii în Ungaria. Singur fiind și el maghiar, el pregătește patru voluntari din Taizé pentru traiul într-o mică comunitate provizoria. El scrie:


poza: Kristóf Hölvényi

„Împreună cu Kristóf un tânăr prieten fotograf am ajuns la hotarul ce separă Ungaria de Serbia. Am trecut de un sat taciturn pe nume Röszke când de odată ne-a apărut în față un campament, întins pe o suprafață de două sau trei hectare, divizat de un drum de țară, doar pe alocuri pavat. Am văzut corturi de diferite culori, unele din care mai mari, câteva sere a unei gospodării din apropiere transformate în săli de dormit, 40 de veceuri mobile și un număr impresionant de oameni. Era punctul de primire și întâmpinare al refugiaţilor pe teritoriul Ungariei. Lângă sat, la intrarea în campament doi voluntari germani reglau traficul și îndreptau toate mașinile spre o parcare provizorie amenajată într-un câmp. Tot acest timp au lăsat să treacă doar rarele mașini ai poliţiei ungare, vehicule medicale și livrări de ajutoare de la diferitele organizații.


poza: Kristóf Hölvényi

Pe calea ferată, care întretăia sub un unghi drept drumul de tară n-a trecut de ani de zile nici un tren. Era un noroc, luând în considerație faptul că torentul de oameni era foarte dens și necontenit. O linie neîntreruptă de pelegrini treceau pe jos de la sud în direcţia nordului. Ca să vă faceţi o imagine: e asemănător cu sosirea grupurilor la întâlnirea europeană.

Am fost frapat de numărul de familii cu copii, uneori chiar cu bebeluși în cărucioare, care nu erau deloc practice pe traversele de cale ferată, femei gravide, babe și moșnegi de vârstă respectabilă, ajutaţi de cei mai tineri. Am stat așa o jumătate de oră fără ca să pot spune un cuvânt sau să fac o mișcare, tot înghițind lacrimi. În general rucsacurile refugiaţilor erau mai mici decât cele ale tinerilor care vin la Taizé pentru o săptămână. Cei mai bine echipaţi dintre refugiaţi aveau rucsacuri de drumeţie. Dar majoritatea avea cu ei doar pungi de plastic, de parcă se întorceau acasă de la cumpărături.

Am mers cu Kristóf până la hotarul cu Serbia, în răspăr fluxului de refugiaţi. Ei arătau epuizaţi și foarte înspăimântaţi, însă îndată zâmbeau când îi întâmpinam cu cuvintele în arabă și engleză: "marhaban, assalamu aleikoum, welcome..." La doar câţiva metri de hotarul propriu-zis pe partea maghiară, stătea un gard de fier oribil. Un gard al rușinii ridicat la 25 de ani după căderea cortinei de fier. Locul unde calea ferată traversa hotarul era în acea zi încă deschis și pe acolo treceau oamenii. Am mers vreo sută de metri spre partea sârbă. Câţiva grănicerii și soldaţi maghiari ne-au petrecut cu vederea fără să ne spună o vorbă. Pe teritoriul sârb n-am putut sesiza nici un semn de prezenţă a autorităţilor. Punctul de trecere dintre cele două ţări era însă în focarul atenţiei pentru mass-media din lumea întreagă și vedeai peste tot camere de luat vederi ale diverselor companii de televiziune.


poza: Kristóf Hölvényi

Ajuns înapoi în Ungaria am vorbit cu persoane din oficiul ungar al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi sosit din Budapesta, care realizau o numărătoare la porţile taberei. Printre ei era o doamnă din Siria care neîntrerupt repeta în arabă informaţii importante pentru cei nou-veniţi: „După 10 minute de mers veţi da de tabăra de prim adăpost, undeve veţi găsi mâncare, doctori, corturi individuale pentru a recăpăta puterile, îmbrăcăminte, încălţăminte, plapume dacă vreţi să staţi acolo peste noapte... Apoi autobuse ungurești de culoarea albastră vă vor transporta la tabăra pentru refugiaţi, unde vi se va propune să depuneţi o cerere de azil. În conformitate cu tratatul de la Dublin pe care Ungaria încerca mai mult sau mai puţin s-ăl respecte, cererea de azil trebuie depusă în prima ţară a Uniunii Europene în care sosesc refugiaţii. Pentru aceasta ei trebuie să îndeplinească un formular și să lase amprente. Aceasta a fost punctul decisiv care a înspăimântat mulţi dintre ei...

Sâmbăta, pe 12 septembrie, autorităţile maghiare au transportat cu autobuzul 4500 de refugiaţi în diversele tabere. Cifra reală care ne-au sugerat-o oamenii de la Naţiunile Unite pe la orele 10 seara era însă de 11 mii de tranziţii. Cei care nu au luat autobuzul, au luat-o prin câmpii de porumb, care se înălţau mari în această perioadă al anului. Cei mai mulţi au mers direct la contrabandiști, care îi așteptau la următoarea benzinărie la 1,5 km. Aceștia ne-au propus și nouă să ne ia la Budapesta (care e la o distanţă de 220km de la hotar) pentru 100 de euro. N-am putut afla însă preţul unei călătorii la Viena sau la München. Cei mai săraci își luau calea pe jos spre cea mai apropiată gară. Dar erau deseori opriţi de poliţia care patrula regiunea.

Era suprinzător să vezi cum primirea în tabără era realizată fără o oarecare coordonare centrală și cum organizaţii de tot soiul lucrau împreună. Era altă imagine a Ungariei și a Europei centrale, una pe care mass-media nu era în stare s-o transmită. Am văzut tineri care veneau cu mașinile din Budapesta și întrebau dacă e nevoie de ajutor. Cinci minute mai târziu ei purtau deja insigna „voluntar” pe tricourile lor. Ei repartizau mâncare sau strângeau gunoi care se acumula în grămezi mari la marginile taberei. Sunt convins că ceva esențial s-a produs în societatea maghiară și că mulţi oameni astăzi ar dori să acorde suport nemijlocit refugiaţilor care stau în tabăre pe-o lungă durată. Dar e de asemenea adevărat că politicienii fac din asta un spectacol politic, unicul lor scop fiind viitoarele alegeri. și chiar și episcopii întâmpină greutăţi la tălmăcirea declaraţiilor lui papa Francisc la acest subiect. E o frică în oameni cărui trebuie dată ascultare ca să fie înţeleasă. Dar în același timp am văzut multă binevoință, de la oameni, care pe stradă, în gări și la graniţă săreau refugiaţilor la nevoie. Toţi acești oameni au demonstrat că ospitalitatea nu este doar o vorbă goală și că ea mai există la noi în societate.

Tinerii voluntari din Taizé, care au sosit după ce graniţa a fost închisă de autorităţile maghiare pe 15 septembrie, probabil că nu vor mai vedea mulţimi de refugiaţi traversând ţara cum a fost asta în ultimele trei sau patru săptămâni. Dar unii din refugiaţi mai rămân acolo, alţii continuă să vină din Serbia, Croaţia sau România. Contrabandiștii fac din aceasta o avere. Așa că ne-am gândit că cel mai util lucru la momentul de faţă e să contribuim la iniţiativa iezuită "Hospes venit, Christus venit". Acest program își propune ca scop:
1. să adune oferte de ajutor pentru refugiaţi și astfel să garanteze asistenţă în cazuri de urgenţă,
2. să se angajeze într-un dialog cu societatea maghiară,
3. să asiste la integrarea refugiaţilor care aplică pentru azil în Ungaria”.

Projectul prezent

Începând cu săptămâna viitoare, voluntarii din Taizé vor merge zilnic întru-un orfelinat în apropierea Budapestei unde au fost adăpostiți refugiații minori care au sosit în Ungaria fără părinți. Sperăm să ajutăm acești copii, care au pierdut totul și să facem zilele lor mai frumoase.

„Hospes venit, Christus venit”

Printed from: https://www.taize.fr/ro_article19687.html - 28 May 2024
Copyright © 2024 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France