Vinerea Mare: Isus moare pe cruce (In 19,28-37)

În fiecare zi din Săptămâna Mare, Comunitatea din Taizé postează un scurt moment de reflexie biblică. Astăzi, în Vinerea Mare, fr. Richard ne vorbește despre pasajul din Ioan 19, 28-37, Isus moare pe cruce.

După aceasta, văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”. Era acolo un vas plin cu oţet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oţet şi i l-au apropiat de gură. După ce a luat oţetul, Isus a spus: „S-a împlinit”. Şi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.
Întrucât era Ziua Pregătirii, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta – pentru că acea sâmbătă era zi mare –, [iudeii] i-au cerut lui Pilát să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ia [de acolo]. Atunci, au venit soldaţii, au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt care era răstignit cu el. Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui este adevărată; el ştie că spune adevărul ca să credeţi şi voi. Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: „Nu i se va zdrobi niciun os”. Iar în altă parte, Scriptura mai spune: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”.

„Am văzut gloria Lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (In 1,14). Așa vorbește evanghelia lui Ioan despre Isus, chiar de la început. Și descriind sfârșitul vieții sale pe cruce, îi arată tortura groaznică transformată, transfigurată în victorie. Am putea spune că există o anumită formă de ironie glorioasă, sfântă, în psalmul citat de Evanghelie: „Nu i se va zdrobi niciun os” (Ps 34,21). Întradevăr, nici un os nu i s-a zdrobit, dar asta a fost doar pentru că Isus era deja mort când soldații au venit să zdrobească picioarele bărbaților răstigniți cu Isus, care fuseseră mai rezistenți decât el. Aceste cuvinte „Nu i se va zdrobi niciun os” sunt dintr-un psalm, unde celebrează puterea salvatoare și protecția lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu l-a salvat pe Isus de la moarte. Ironia citatului arată încă ceva și mai grozav. Dumnezeu nu l-a salvat de la moarte, l-a salvat chiar și în moarte.

Isus spune: „Îmi este sete”. Aceste cuvinte simple, care în textul original sunt exprimate printr-un singur cuvânt, au și ele mai multe semnificații. Primul sens este că, în mod evident, lui Isus, răstignit pe cruce, probabil că i-a fost teribil de sete. A doua semnificație vine din faptul că aceste cuvinte sunt spuse pentru a împlini Scriptura. În Psalmi, setea nu este doar pentru a exprima setea fizică, dar și setea de Dumnezeu: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,1). Și există și un al treilea sens pentru cuvintele: „Îmi este sete”. Isus tânjește să ne ofere viața și mântuirea. El dorește mai mult să ofere decât să primească. Și știm asta dintr-o întâlnire anterioară, pe care Isus a avut-o cu o femeie în Samaria. S-a întâmplat cam în aceeași moment din zi cu agonia de acum de pe cruce, în jurul amiezii. Isus era obosit din cauza călătoriei și îi cere femeii de la fântână să îi dea să bea. Dar i-a dat de înțeles destul de repede, că era mai dornic să îi stingă setea ei, decât să i se dea lui de băut. Și i-a spus: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie!” (In 4,10) Întâlnirea lui Isus cu femeia samarineancă prefigurează întâlnirea lui pe cruce cu întreaga umanitate. Pe cruce nu îi spune cuiva anume că îi este sete. Tânjește după fiecare dintre noi. El spune fiecăruia, fiecărei persoane din toate timpurile: „Cere-mi și îți voi da apa vie”. Astfel, evanghelia ne lasă cu această imagine incredibilă: Lui Isus îi este sete și corpul lui devine un izvor. Din coasta lui străpunsă au țâșnit sânge și apă. Sângele are legătură cu moartea violentă pe care a acceptat-o din iubire. Apa simbolizează viața pe care o dăruiește, din aceeași iubire. Isus și-a dat viața pentru a da viață. A murit cu aceste vorbe pe buze: „S-a împlinit”. Ca și fraza „Îmi este sete”, în textul original e un singur cuvânt: „împlinit”. Înseamnă: s-a terminat, nu se mai poate face nimic. Dar, din nou, mai are un sens, unul de speranță. Această expresie ne amintește de începutul Bibliei, unde citim că „în ziua a şaptea Dumnezeu a terminat toată lucrarea pe care o făcuse” (Gn 2,2). Deci acest cuvânt se referă și la un început. În Biblia noastră citim că Dumnezeu a terminat lucrarea sa în ziua a șaptea. Dar în Bibliile grecești, pe care le citeau majoritatea primilor creștini, scrie că Dumnezeu și-a terminat lucrarea în ziua a șasea. Astfel, există o paralelă evidentă între încheierea lucrării lui Dumnezeu de creație, și Isus, care spune în după-amiaza zilei a șasea: s-a încheiat, s-a săvârșit, e complet. Murind, Isus și-a terminat misiunea: să împlinească lucrarea lui Dumnezeu (In 4,34). Dăruindu-și viața pe cruce, Isus a întregit creația și a făcut ca toate lucrurile să fie bine. Evanghelia numește Sabbath-ul care începe în seara zilei în care a murit Isus: o zi de mare solemnitate. În mod evident, deoarece era și o zi de Sabbath, dar și prima zi dintr-un festival ce dura o săptămână: sărbătoarea Azimelor. Dar motivul mai profund pentru care este numit „marele Sabbath”, „o zi mare”, este deoarece e ziua în care Isus se odihnește. De-a lungul întregii sale vieți, Isus a lucrat și vindeca chiar și în zile de Sabbath, iar celor care îl criticau pentru că făcea asta le-a spus: „Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu!” (In 5,17). Acum Isus a terminat. Acum se poate odihni. Acum totul s-a săvârșit și toate lucrurile sunt bine. După ce a spus „S-a săvârșit” Isus „plecându-şi capul, şi-a dat duhul”. E o pace imensă. Chiar și aici, există un sens dublu. „Isus şi-a dat duhul” înseamnă: și-a dat ultima răsuflare, a murit. Și mai înseamnă și a oferit duhul său dătător de viață: Duhul Sfânt.
Și-a dat viața pentru a da viață. Evanghelia se concentrează pe detalii. E ca și cum punctul culminant al acelui portret reiese din pătimirea lui Isus: „Din coasta lui a ieşit sânge şi apă”. În ultimul act de violență gratuită și fără sens, unul din soldați a străpuns coasta lui Isus cu o suliță. Prima dată a țâșnit sânge. Dar apoi această rană sângerândă se schimbă într-un izvor de apă vie. Isus a schimbat violența pe care a trăit-o în iertare. Isus și-a dat viața pentru a da viață. Așa că ne vine în minte un alt pasaj din Evanghelia după Ioan: în una din vizitele sale anterioare în Ierusalim, Isus promisese Duhul Sfânt, spunând: „râuri de apă vie vor curge din pieptul lui” (In 7,38).

Ultimele pagini din Biblie, cartea Apocalipsei, lărgește viziunea râurilor ce curg din inima lui Isus. „Îngerul mi-a arătat un râu cu apa vieţii, strălucitor ca cristalul, care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc 22,1). Mielul e Isus răstignit, viu în Dumnezeu, una cu Dumnezeu, Dumnezeu răstignit. Moartea sa are dimensiuni cosmice. Râul de apă vie care curge din el ne amintește de cele patru râuri din Paradis (Gn 2,10). Citim în cartea Apocalipsei că „de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, care aduce douăsprezece roade: în fiecare lună îşi dădea rodul său, iar frunzele copacului erau pentru vindecarea neamurilor” (Apoc 22,2). Orice este irigat de Duhul Sfânt ce curge din inima lui Isus, este transformat într-o grădină. Și în acea grădină noi suntem meniți să fim, să devenim pomi ai vieții, așa cum spune Psalmul 1,3 „sădit pe malul apei, care dă rod la timpul potrivit”. Rodul pe care Duhul Sfânt îl face să crească în viețile noastre este iubirea, bucuria, pacea, bunătatea, generozitatea. Aceste realități fac ca viața celor din jurul nostru să fie frumoasă, chiar și în perioade dificile. Mai mult ca oricând, în aceste momente grele, Isus ne cheamă să ne oferim viața pentru a da viață.

„Vor privi la cel pe care l-au străpuns”. Acest ultim citat este din cartea profetului Zaharia (12,10). Câteva versete mai departe, în aceeași carte, citim: „În ziua aceea, va fi un izvor deschis… pentru a spăla păcatul și întinarea” (Zah 13,1). Râul care curge din tronul mielului dă viață, spălând păcatele.

„Vor privi la cel pe care l-au străpuns”. Fie ca și noi să fim printre cei care îl privesc pe Isus, fie ca imaginea crucii să ne pătrundă inima, chiar și dacă e de piatră. Fie ca râuri de apă vie să curgă și din ea, râuri abundente de iubire, de compasiune și iertare. Și fie ca ele să schimbe pustietatea (singurătatea, anxietatea, teama, disperarea) într-o grădină, într-o paradis îngrijit.

Printed from: https://www.taize.fr/ro_article27792.html - 13 December 2024
Copyright © 2024 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France