Ucenicii în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35)

Și iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
Și pe când vorbeau și se întrebau între ei. și Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască.
Și El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare.
Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?
El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor.
Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri;
Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.
Dar și niște femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineață la mormânt,
Și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.
Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.
Și El a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii!
Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?
Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.

Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe.
Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei.
Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor.
Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei.
Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?

Și, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei,
Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon.
Și ei au istorisit cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
(Luca 24, 13-35)

După 40 de zile de post, biserica ne oferă încă 40 de zile pentru a sărbători învierea lui Iisus. Și totuși, deseori ne luptăm să credem în mesajul învierii. Se pare că viața de zi cu zi contrazice mesajul de speranță în care am dori să avem încredere. Vedem că și Iisus se luptă cu asta. În timpul slujirii sale pe pământ s-a confruntat cu acesta, în grădina Ghetsimani. Era acolo durerea și umilința crucii, iar asta poate înseamnă că prin lupta lui, ne poate întâlni pe noi în dificultățile noastre personale. Și cu ajutorul crucii și a învierii, el construiește o punte pentru noi, care să ne conducă spre o nouă credință și o nouă încredere în Dumnezeu.

În duminica următoare, în multe biserici se va citi povestea discipolilor în drum spre Emáus. Este din Evanghelia după Luca, capitolul 24, iar pentru mine întrebarea care se află în spatele acestei povești este, ce se întâmplă când ne întâlnim cu propria noastră necredință? Sunt evenimente în viață care ne zdruncină credința. Când pierdem speranța, ce se întâmplă? Este totul pierdut?

Este ziua învierii lui Hristos, și ne întâlnim cu doi discipoli care părăsesc Ierusalimul. Se întorc în satul lor natal și, dacă ne uităm în text, observăm că ei au auzit deja știrile despre învierea lui Iisus. Unul dintre discipoli este Cleópa, celălalt nu are numele specificat. Oare Luca face asta pentru ca și noi să ne găsim locul în această călătorie?
Lasă Ierusalimul în spatele lor. Dar oare de ce părăsesc Ierusalimul? Din ceea ce spun mai târziu, reiese că sunt dezamăgiți. Se pare că și-au pus toate speranțele în Iisus, dar moartea lui pe cruce a sfărâmat acele speranțe. Într-un fel, speranțele lor erau nepotrivite, pentru că așteptau ceva de la Iisus ce el, însă nu era. Au alungat prea ușor cuvintele femeilor care au fost la mormânt în dimineața aceea. Erau orbiți de tristețea și dezamăgirea lor.

În Evanghelia după Luca și în Fapte, Ierusalimul este locul împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Îndepărtarea discipolilor de Ierusalim pare a fi îndepărtarea lor de promisiunile lui Dumnezeu. Ei lasă în urmă comunitatea de credincioși. Sunt singuri. Totuși, cum merg pe acest drum, un necunoscut li se alătură. Vede tristețea lor și le pune o întrebare. Cititorul știe că este Hristos cel Înviat, dar discipolii nu îl recunosc. Ce înseamnă asta? Ne confruntăm aici cu ceva ciudat. Ni se spune, că „ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască” pe Iisus. Este un exemplu despre care savanții Bibliei spun că este un „pasiv divin”. Un alt exemplu ar fi din Evanghelia după Matei, pe care poate mulți îl cunoașteți „dați și vi se va da” (Matei 7, 7). În tradiția evreiască, când era vorba de Dumnezeu, nu se pronunța numele lui în mod direct. „Dați și vi se va da” era un fel de a spune „Dați, și Dumnezeu o să vă dea”. Și în această poveste apare vocea pasivă, care spune că într-un anumit fel, Dumnezeul îi împiedică pe discipoli ca în acel moment să îl recunoască pe Iisus. De ce se întâmplă asta? Poate pentru că în acel moment al călătoriei nu sunt încă pregătiți să îl recunoască pe Iisus așa cum e el într-adevăr. Mai sunt câțiva pași pe care trebuie să parcurgă. Dar cred că putem să înțelegem încă ceva. Prezența lui Hristos cel Înviat este o prezență modestă. Iisus nu vrea să se impună, nu vrea să atragă prea multă atenție asupra sa, dar se apropie de ei, începe să construiască o legătură cu ei, iar prezența lui nu depinde de recunoașterea lui. El merge cu ei.

Înviat dintre morți, Iisus se poate apropia de fiecare ființă umană și o poate întâlni realitatea sa personală. Realitatea celor doi discipoli este necredința și dezamăgirea lor. Și chiar acolo îi întâlnește Iisus. Și da, dacă citim mai departe, putem înțelege că Iisus este puțin frustrat din cauza lor, cuvintele folosite de el par a fi aspre. Dar sunt vremuri când avem nevoie să fim scuturați puțin ca să ne trezim.

Și vedem că Iisus nu îi respinge pentru necredința sau lipsa lor de înțelegere a lucrurilor. Continuă să meargă cu ei. Și necredința lor, de fapt devine locul în care îi întâlnește și acest lucru îi permite să le dezvăluie mai multe lucruri despre el însuși.
Iisus le explică din Scripturi tot ceea ce vorbește despre el. Și remodelează credința celor doi discipoli. Vedeți cum îi însoțește... Nu îi întrerupe, ascultă tot ce vor să spună. Și doar după acesta începe el să explice. Este răbdător, nu îi întrerupe pentru a le spune versiunea lui asupra celor întâmplate. Ceea ce spun cei doi, este ca o colecție de fapte, nimic din ce spun nu e din interiorul lor. Acel ochi interior al credinței care i-ar putea ajuta să înțeleagă ce au auzit de la femei, nu este încă acolo. Mesia pe care ei și l-au imaginat, e diferit de Mesia care este Iisus de fapt. Iisus însuși o să îi învețe tot ce trebuie să știe.

Primul punct al reflecției personale:

În săptămânile trecute, când te-ai simțit la fel de descurajat ca acești doi discipoli? Când te-ai simțit dezamăgit? Ce sau cine te-a ajutat în acele momente? Încearcă să mulțumești pentru ajutorul primit.

Călătoria continuă și pe măsură ce soarele apune, ajung în satul Emáus. Dacă ne uităm în text, observăm că Iisus pare că și-ar continua drumul. Nici acum nu se impune în fața celor doi discipoli, dar tradiția ospitalității cere ca cei doi discipoli să îl primească. Cred că e însă mai mult în acest gest. Pentru că ni se spune că „ei l-au îndemnat insistent”. Ei vor ca Iisus să stea cu ei. Ceva s-a aprins în inima lor. Era mai mult decât simpla respectare a tradiției. S-a aprins o iubire vie în ei. Asta ne poate aminti de Avraam, care in cartea Genezei a primit trei străini, iar apoi a înțeles că Dumnezeul l-a vizitat. Deci și acești doi au primit un străin. Și cum stau cu toții la masă, ni se spune că Iisus a luat pâinea, a binecuvântat-o și a frânt-o, apoi le-a dat-o lor. Luca folosește același cuvinte pe care folosește și în capitolul 22, unde explică cum a procedat Iisus la ultima cină, Cina cea de Taină. Și în acel moment, în frângerea pâinii, cei doi discipoli l-au recunoscut pe Iisus. Brusc aflăm că „li s-au deschis ochii”. Orbirea celor doi a fost îndepărtată. L-au văzut pe Iisus așa cum e el, dar în acel moment a și dispărut din vederea lor. Odată ce l-au recunoscut pe Iisus, nevoia de a-l vedea dispare. Inima lor ardea de dinăuntru. L-au recunoscut din felul în care le explica Scripturile. Deja au priceput ceva din prezența lui, fără să poată explica cu cuvinte. Însă acum ceva din viața lui Iisus a devenit realitate în ei; și vor purta această prezență cu ei, o prezență care nu mai este limitată de timp sau spațiu în viața lor personală. Va deveni ceva ce vor putea împărți cu ceilalți.

Al doilea punct al reflecției personale:

Când ai simțit că ceva din viața lui Iisus a devenit realitate în viața ta în ultimele săptămâni?
Inima discipolilor, după cum am spus, ardea în ei atunci când Iisus le explica Scriptura. Dacă ai citit din Biblie în ultima perioadă, când ai simțit că inima ta arde în interior?

Este noapte, dar este o bucurie în acești discipoli. O bucurie care înseamnă că nu pot să stea singuri. O bucurie, care îi determină să părăsească satul lor și să se întoarcă în Ierusalim. Călătoria lor spre sat a fost una lungă, când vorbeau și povesteau despre trecut, dar acum în doar două versuri scurte aproape că ajung înapoi in Ierusalim. Ce urmează acum nu este despre trecut, ci despre ce e în viitorul lor. Când ajung în Ierusalim, se întorc în comunitatea celorlalți discipoli, iar ceilalți discipoli confirmă credința lor: este adevărat, „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Símon”. Credința lor este confirmată de credința celorlalți. Este ceva foarte frumos acolo, și asta este cel

de-al treilea punct el reflecției personale.

În acest moment mulți trăim departe de comunitatea creștină pe care o cunoaștem, dar curând o să putem să ne întâlnim din nou. Care va fi mesajul nostru de bucurie pe care îl ducem din experiența acestor săptămâni trecute? Care va fi mesajul de speranță pe care o să îl transmitem celorlalți? Acești doi discipoli sunt și ei înviați din morți. Sunt aceeași, dar este ceva ce s-a schimbat în ei. VIAȚA ÎNVIATĂ aduce curaj acolo unde, până atunci, era doar descurajare. Vede o viață nouă acolo unde, înainte, vedea doar moarte. Dă speranță unde înainte era doar dezamăgire. Care va fi speranța, care va fi viața, care va fi bucuria pe care o să o împarți cu ceilalți?

Fratele Matthew

Printed from: https://www.taize.fr/ro_article27976.html - 3 August 2021
Copyright © 2021 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France