Nu vă mai amintiți de întâmplările trecute și nu mai luați în seamă lucrurile de altădată.
Iată că Eu fac un lucru nou, el dă muguri; nu-l vedeți voi oare? Croi-voi în deșert o cale, în loc uscat izvoare de apă.
(Isaia 43, 18-19)
Un trecut bun sau rău ne poate paraliza și ne poate împiedica să mergem înainte. De câte ori am auzit de la alți oameni: „Trecutul a fost extraordinar, dar acum lucrurile au devenit prea complicate. Totul devine dificil. Nu mai înțelegem nimic. De ce să mai sperăm?” Alții spun: „Trecutul a fost prea greu, prea dificil, au fost prea multe greșeli și nimic nu se va schimba. De ce să mai sperăm?” Sunt regretele trecutului. Trecutul, care ne trage înapoi. Câteodată trecutul ne poate ajuta să trăim prezentul, ba chiar să pregătim viitorul, atâta timp cât nu ne împiedică drumul înainte.
Suntem conștienți cu toții că lumea nu va mai fi la fel după terminarea crizei provocate de COVID-19. Este ca și cum am asista la sfârșitul lumii. Vorbesc aici doar de „sfârșitul UNEI lumi”, nu sfârșitul lumii. Este diferit. Cine și-ar fi imaginat că lumea va experimenta o asemenea situație? Economia care se prăbușește, oameni care nu pot să călătorească liberi, granițe închise etc. Seriozitatea și dimensiunile mondiale ale crizei la care asistăm trezesc întrebări în mulți oameni. Izolarea le permite multor oameni să mediteze. Cum va fi viața noastră în zilele, lunile și anii următori? Nimeni nu știe. Mesajul Domnului dat profetului Isaia ne poate ajuta. O să citesc încă odată mesajul din cartea lui Isaía:
Nu vă mai amintiți de cele dinainte și nu vă mai gândiți la cele din vechime! Iată, eu fac un lucru nou: încolțește, nu-l recunoașteți? Voi stabili un drum în pustiu și râuri în ținutul uscat.
Dumnezeul deschide un drum în pustietatea noastră. În pustietatea în care viața e dificilă, chiar imposibilă. Fiecare dintre noi trebuie să deschidă‚ ochii inimii’ pentru a descoperi chemarea lui Dumnezeu pentru sine și pentru lumea întreagă în această pustietate, în acest desert prin care trecem. Mulți încearcă să exprime tot ce-i mai bun din ei prin împărtășirea a ceea ce iubesc și a ceea ce știu cel mai bine –de la rețete la videouri amuzante, incluzând toate formele artei și ale spiritualității. Cei care au dat sau dau din averea sau timpul lor pentru a-i ajuta pe alții. Cei care descoperă ce înseamnă să trăiești ca o familie, și nu trebuie să uităm de asistenți, pompieri, etc. Cei care și-au dat sau își dau zilnic viața pentru a se îngriji de cei bolnavi. Oare nu este asta deja un drum către o lume nouă? Cine ar fi crezut că va vedea vreodată un asemenea val de solidaritate? În familii, între vecini etc.
Îngrijorarea mea este că acest val se va opri. Că toată lumea se va întoarce la viața sa ca și cum nimic nu s-a schimbat. Vecinii pe care i-am ajutat nu vor mai conta și ne vor deveni străini din nou; regula va fi aceeași, totul să fie pentru noi înșine. Frica de ceilalți se va întoarce uitând de asistenți, pompieri și alții. Trecutul se va întoarce. Lumea veche va fi responsabilă din nou. Dacă acesta este cazul, atunci această experiență trăită va fi în zadar.
Ași dori să termin cu Psalmul 23, care îmi place foarte mult, o rugăciune frumoasă care ne poate însoți în aceste vremuri de pandemie, dar și după.
Psalmul 23
Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi.
La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit.
Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui.
Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești.
Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat.
Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.
Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.
Fratele Kombo