Speranța vindecării (Luca 13, 10-13)

Sora Lorella, din comunitatea Surorilor Sf. Andrei [https://www.saint-andre.be/en/] ne vorbește despre pasajul din Luca 13, 10-13, în care Iisus vindecă o femeie infirmă.

Într-o [zi de] sâmbătă, [Iisus] învăța într-una din sinagogi. Și iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: “Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” Și Și-a pus mâinile asupra ei, și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. (Luca 13, 10-13)

Textul este mai lung decât acest fragment. Dacă doriți, puteți citi până la versetul 17 și acolo veți vedea o discuție între Iisus și liderii Sinagogii. Dar astăzi mă voi concentra pe prima parte a textului, pe întâlnirea dintre Iisus și femeie. Este o zi de Sabbath. Iisus participă regulat la serviciul religios în Sinagogă și adesea este invitat să învețe lumea. În Sinagogă este multă lume, iar printre ei, poate mai în spate, se află o femeie. Textul ne spună că este infirmă de 18 ani. A avut un Spirit de slăbiciune timp de 18 ani. Putem considera că era vorba de jumătate de viață, într-o epocă unde speranța de viață era scurtă. Ceea ce e destul de mult. Putem încerca să ne imaginăm ce înseamnă asta pentru ea. Era adusă de spate, unele traduceri spun “îndoită”. Sentimentul utilității îi este redus și își poate vedea doar picioarele. În aceste condiții, putem presupune că îi era greu să umble și relațiile cu ceilalți erau îngreunate deasemenea. Este silită să își petreacă viața privind în jos către pământ și nu în sus, spre cer. Nu poate privi oamenii în ochi. Cumva, această slăbiciune a închis-o în sinea ei. Uneori ne simțim și noi așa în viața noastră. Avem impresia că ne aflăm într-o situație fără scăpare, unde ne simțim blocați, unde nu putem vedea mai mult decât propriile picioare.

Însă cu toate astea, cu boala sa de care probabil îi e rușine, femeia este acolo, în Sinagogă, să se roage. Și i se întâmplă ceva neașteptat. Iisus o vede. Femeia nu poate privi bine în jur, poate doar auzi ce se spune. Și, poate era acolo, dar fără nici o speranță de schimbare în viața ei. Dar Iisus o observă. Nu doar că se uită la ea, ci o vede dintre toți ceilalți oameni care se aflau acolo. Iisus se oprește din a învăța, își îndreaptă toată atenția spre ea și o cheamă în față. O va întâlni personal. Într-un fel, o invită să iasă din mulțime, să vină la lumină. Să iasă din locul în care se ascundea. Să vină la El. Când Iisus îi vorbește îi spune: “Femeie!”. Nu-i spune: “Hei! Tu, de acolo! Cea aplecată de spate!” sau “Infirma de acolo, vino!” Iisus nu o definește prin boala ei. Nu o reduce la slăbiciunea sa. El poate să vadă în ea mult mai mult decât pot vedea ceilalți. Adevărata ei identitate. Întreaga ei ființă. Esența ei. Și o numește: “Femeie!”. Cu acest cuvânt, Iisus îi redă demnitatea. Pentru că este o femeie și a fost dintotdeauna, chiar în ciuda bolii ei. “Ești dezlegată!”. Iisus nu spune “vindecată”. Folosește cuvântul care în alte texte se traduce prin “liberă”, “scăpată”, “salvată” din infirmitatea ta. Cuvântul folosit pentru “infirmitate” înseamnă literar “fără putere”.

Acum, dacă privim lucrurile din perspectiva femeii… Îți poți imagina că ești acolo și auzi aceste cuvinte:“Femeie, ești dezlegată de neputința ta.”. Fraza nu este foarte clară. Ar putea fi adresată oricărei alte femei de acolo. Așadar, femeie trebuie să creadă că aceste cuvinte sunt pentru ea. Trebuie să își spună: “Mă cheamă pe mine! Acest cuvânt de speranță îmi este adresat mie, astăzi.” Pentru femeie, schimbarea este în primul rând o mișcare interioară, bazată pe cuvântul lui Iisus, care o aduce de la disperare și descurajare la încredere. De la disperare și descurajare din cauza unei situații care durează de foarte mult timp, la încrederea că ceva nou este încă posibil în viața ei, chiar și după 18 ani. Apoi Iisus își pune mâinile peste ea și imediat ea se îndreaptă și-l glorifică pe Dumnezeu. Femeia se ridică în picioare și prima persoană pe care o vede este Iisus. Poate prima persoană care s-a uitat la ea cu iubire.
Putem spune că acest text vorbește despre o creație. Amintindu-ne de cartea Genezei, unde Dumnezeu creează ființa umană - bărbatul și femeia, după chipul său. Și această imagine nu e imaginea unei perfecțiuni statice, ci munca răbdătoare a lui Dumnezeu în noi și în lume, chemându-ne să fim cu adevărat noi înșine, să existăm, să ne preocupăm pentru ceilalți. Acum vă voi lăsa câteva întrebări pentru a vă continua reflexia personală. Vă puteți pune întrebarea:

În viața mea, unde am impresia că există o chemare pentru mine să merg înainte, să trec de la descurajare la încredere?

Și ce chemare simt că este pentru societatea noastră?

Apoi, privind înapoi la ultimele zile, pot să recunosc prezența lui Dumnezeu în viața mea zilnică, acordându-mi atenție mie, acordând atenție poporului său?

Sora Lorella

Printed from: https://www.taize.fr/ro_article28075.html - 27 May 2022
Copyright © 2022 - Ateliers et Presses de Taizé, Taizé Community, 71250 France