Fratele Alois 2009
Scrisoare din Kenya
Peste tot în lume, societatea şi comportamentul oamenilor se schimbă cu repeziciune. Posiblităţile de dezvoltare, cum nu s-au mai întâlnit până acum în istorie, se multiplică, dar în acelaşi timp creşte instabilitatea iar îngrijorarea faţă de viitor se accentuează. [1] Pentru ca progresul tehnic şi economic să conducă în acelaşi timp la mai multă omenie este indispensabil să căutăm un sens mai adânc al existenţei. În faţa lehamitei şi a sentimentului de părăsire pe care le experimentează atât de mulţi oameni, o întrebare apare: care e izvorul de unde ne adăpăm cu viaţă? Astăzi cei care nu găsesc acest izvor sunt mai numeroşi ca altă dată. Până şi numele Lui Dumnezeu este împovărat de înţelesuri greşite sau pur şi simplu uitat cu totul. Există oare o legătură între această dispariţie a credinţei şi pierderea bucuriei de a trăi? Cum să dăm la o parte ceea ce a înnăbuşit acest izvor? Oare nu fiind atenţi la prezenţa lui Dumnezeu? Cu ea putem să ne potolim setea de nădejde şi bucurie. Atunci izvorul începe din nou să curgă şi viaţa noastră capătă sens. Devenim în stare să ne asumăm responsabilitatea propriei vieţi: să o privim ca pe un dar şi să o dăruim tuturor celor care ne sunt încredinţaţi. Chiar având foarte puţină credinţă, o reorientare se produce: nu ne mai punem pe noi înşine în centrul vieţii noastre. Deschizându-I lui Dumnezeu uşile inimilor noastre, Îi pregătim de asemenea cărarea către mulţi alţii. Să ne asumăm responsabilitatea propriei vieţiDa, Dumnezeu e prezent în fiecare om, credincios sau nu. De la prima ei pagină, Biblia descrie cu o mare frumuseţe şi poezie darul pe care Dumnezeu îl face din suflarea sa de viaţă fiecărei fiinţe umane. [3] Prin viaţa Sa pământească, Iisus ne-a revelat dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană. Dându-se pe El Însuşi până la capăt, El a gravat acel „DA” al lui Dumnezeu în străfundurile condiţiei umane. [4] Dupa Învierea lui Hristos, nu mai putem fi deznădăjduiţi în faţa lumii sau a nouă înşine. De atunci, suflarea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, ne este dăruit pentru totdeauna. [5] Prin Duhul Său care sălăşluieşte în inimile noastre, Dumnezeu spune da la ceea ce suntem. Niciodată nu ne vom sătura de ascultat aceste cuvinte ale proorocului Isaia : „Domnul a binevoit întru tine şi pământul tău va avea un soţ.” [6] Să acceptăm atunci ceea ce suntem sau nu suntem, să mergem până la a ne asuma responsabilitatea şi pentru ceea ce nu a fost alegerea noastră dar ne face ceea ce suntem. [7] Să îndrăznim să fim creativi chiar pornind de la ceea ce nu e perfect. Şi vom găsi libertatea. Chiar împovăraţi de greutăţi, vom privi viaţa noastră ca pe un dar şi fiecare zi ca pe un astăzi al lui Dumnezeu. [8] Conduşi spre a ne depăşi pe noi înşinePe cât e de adevărat că Dumnezeu este în noi, pe atât e de neîndoielnic că El merge înaintea noastră. [9] El ne ia aşa cum suntem, dar ne şi conduce dincolo de noi înşine. Câteodată El intervine tulburându-ne existenţa, dându-ne peste cap planurile şi proiectele. [10] Viaţa lui Iisus ne ajută să privim lucrurile din această perspectivă. Iisus S-a lăsat condus de Duhul Sfânt. Niciodată nu a încetat a se raporta la prezeneţa invizibilă a lui Dumnezeu Tatăl. În aceasta constă fundamentul libertăţii Sale, care Îl conduce la a-Şi da viaţa din dragoste. În El, relaţia cu Dumnezeu şi liberatea nu s-au opus una alteia ci s-au întărit una pe cealaltă. [11] În fiecare din noi se găseşte dorinţa de un absolut către care tindem cu toată fiinţa noastră, trup, suflet, raţiune. O sete de iubire ne arde pe fiecare din noi, de la sugari până la oamenii în vârstă. Nici cea mai mare intimitate umană nu poate să o potolească pe deplin. Aceste aspiraţii noi le resimţim adesea sub forma unei lipse sau a unui gol. Câteodată ele ne pot face să ne pierdem direcţia. Dar, departe de a fi nişte anomalii, ele fac parte din persoana noastră. Ele sunt un dar, conţin deja chemarea lui Dumnezeu de a ne deschide. Aşadar, fiecare e invitat a se întreba: ce paşi înainte mi se cere să fac? Nu e vorba neapărat „să facem mai mult”. Suntem chemaţi să iubim mai mult. Şi, din moment ce pentru a se putea exprima, dragostea are nevoie de toată fiinţa noastră, al nostru este a căuta, fără a mai aştepta niciun singur minut, cum să fim atenţi la aproapele nostru. Puţinul pe care-l putem face, trebuie să-l facemSă ne întărim unul pe altul în credinţă:Prea mulţi tineri se simt singuri pe drumul lor lăuntric. Doi sau trei pot deja să se ajute unul pe altul, să-şi împărtăşească trăirile unul altuia, să se roage împreună, chiar şi cu cei care afirmă că sunt mult mai aproape de îndoială decât de credinţă. [12] O astfel de colaborare primeşte mult sprijin atunci când face parte din viaţa Bisericii locale. [13] Ea este o comuniune de comuniuni, unde se întâlnesc oameni aparţinând diferitor generaţii şi care nu s-au ales unul pe altul. Biserica este familia lui Dumnezeu: această comuniune care ne scoate din izolare. Acolo suntem bine primiţi, acolo se actualizează da-ul spus de Dumnezeu existenţei noastre, acolo găsim acea mângâiere a lui Dumnezeu de care nu ne putem lipsi. [14] Dacă parohiile şi grupurile de tineri ar fi în primul rând lăcaşuri ale bunătăţii inimii şi ale încrederii, lăcaşuri ospitaliere unde suntem atenţi la cei mai slabi! Să trecem dincolo de barierele societăţilor noastre:Pentru a participa la construcţia unei familii umane mai unite, nu e „a privi de jos” [15] lumea unul dintre cele mai urgente lucruri de făcut? Această privire implică o mare simplitate a vieţii. Comunicarea devine din ce în ce mai uşoară dar în acelaşi timp societatea rămâne foarte compartimentată. Riscul indiferenţei reciproce nu încetează să crească. Să depăşim barierele societăţii în care trăim! Să ne îndreptăm către cei ce suferă! Să-i vizităm pe cei care sunt lăsaţi la o parte, dispreţuiţi. Să ne gândim la emigranţii care sunt atât de aproape şi totuşi, de cele mai multe ori, atât de departe. [16] Acolo unde suferinţa creşte, se dezvoltă şi din ce în ce mai multe proiecte concrete, care sunt tot atâtea semne de speranţă. Pentru a lupta împotriva nedreptăţilor, a ameninţărilor de conflict şi pentru a favoriza o împărţire echitabilă a bunurilor materiale, e esenţial să dobândim competenţe. Perseverenţa în studii sau în formarea profesională pot fi şi ele o formă de slujire a celorlalţi. Pe cât sunt de vizibile şi sar în ochi sărăcia şi nedepreptăţile scandaloase, pe atât e adevărat că există şi forme de sărăcie mai puţin vizibile. Singurătatea este una din ele. [17] Prejudecăţile şi neînţelegerile sunt câteodată transmise din generaţie în generaţie şi pot duce la acte de violenţă. Există însă şi forme de violenţă aparent inofensive, dar care fac mult rău şi umilesc. Bătaia de joc e una din ele. [18] Oriunde ne-am afla, singuri sau mai mulţi împreună, să căutăm, să vedem ce putem face practic pentru a alina suferinţa. O să descoperim în acest fel prezenţa lui Hristos Însuşi acolo unde nu ne-am fi aşteptat să o găsim. Înviat, El este aici, în mijlocul oamenilor. El merge înaintea nostră pe cărările milei. Şi prin Sfântul Duh el reînnoieşte deja înfăţişarea pământului. [1] În multe ţări, în ciuda creşterii economice globale şi a speranţei de dezvoltare, suburbiile tip ghetou se măresc în loc să se micşoreze iar şomajul afectează grav foarte mulţi oameni, în special tineri. În Africa, acel sens al creşterii lente, atât de roditor în viaţa tradiţională este în pericol constant de a fi sufocat de viteza progresului tehnic. În acelaşi timp, slăbeşte solidaritatea familială şi etnică. Cum să-i redăm viaţa acestei valori, cum să o facem să treacă dincolo de limitele familiei sau ale etniei? Aceasta ar contribui la diminuarea plecării tinerilor care sunt atraşi de ţările cu un nivel de dezvoltare mai ridicat fără a fi întotdeauna în stare să-şi dea seama de consecinţele unei asemenea decizii. [2] Isaia 40,31. Deja la vremea în care s-au spus aceste cuvinte, lehamitea era o realitate: „Eu îmi spuneam: în deşert m-am trudit, în zadar şi pentru nimic mi-am prăpădit puterea mea!” (Isaia 49,4) Şi iarăşi: „Cei tineri se obosesc, îşi risipesc puterile şi vitejii luptători vor putea să se clatine.” (Isaia 40, 30) Dar proorocul reînvie speranţa: „Domnul dă tărie celui obosit şi celui slab îi dă putere mare.” (Isaia 40,28-29) [3] E adevărat că viaţa e în pericol constant de a fi sufocată de foarte multe obstacole: nedreptăţile, violenţa din noi şi din jurul nostru, spiritul de competiţie, greşelile noastre, frica sau o anumită respingere faţă de ceea ce e diferit, lipsa respectului faţă de sine însuşi… [4] Pe mari întinderi ale Africii, de exemplu acolo unde trăiesc creştinii Massai, Hristos e văzut ca şi fratele mai mare. Aceasta e de fapt o reluare a expresiei primilor creştini: Hristos este „întâi născut între mulţi fraţi.” (Romani 8,29) Prin moartea şi Învierea Sa, Iisus trece dincolo de solidaritatea familială şi etnică. (a se vedea Coloseni 1,18-20) [5] În limbile biblice, „suflare” şi „duh” sunt unul şi acelaşi cuvânt. Proorocii au anunţat că, prin Sfântul Duh, Dumnezeu Însuşi se va sălăşlui în oameni (Iezechiel 36,26-27). Prin întruparea lui Hristos, prin moartea şi Învierea Sa, Sfântul Duh ni se dă „nu cu măsură” (Ioan 3,34). De atunci, Suflarea lui Dumnezeu este în continuă lucrare în oameni, pentru ca într-o zi ei să fie un singur Trup în Hristos. [6] Isaia 62,4. [7] A-şi asuma responsabilitatea pentru realităţile din jur nu înseamnă deloc a accepta totul, nici a îndura pasiv ceea ce se întâmplă. Uneori am putea fi chemaţi la a rezista în faţa unei situaţii nedrepte sau la a o denunţa. [8] Una din primele cărţi ale fratelui Roger purta titlul A trăi astăzi-ul lui Dumnezeu (1958). Fratele Roger era convins de importanţa faptului ca toţi credincioşii să fie mai degrabă prezenţi în societate decât să se complacă în nostalgia trecutului sau într-o scăpare spre un viitor iluzoriu. Numai în prezent putem să-L întâlnim pe Dumnezeu şi să trăim în El. [9] Un creştin african, Sfântul Augustin, scria această rugăciune în secolul al patrulea: „Tu te aflai mai înlăuntrul meu decât partea cea mai lăuntrică a mea şi deasupra culmilor fiinţei mele.” (Confesiuni, Cartea a treia, 6.11) [10] „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre”, spune Domnul (Isaia 55,8). Şi Maica Domnului a acceptat să treacă dincolo de evenimentele prezente, chiar şi de moartea de neînţeles al Fiului ei, rămânând convinsă că Dumnezeu e credincios făgăduniţei Sale de viaţă. [11] În timpul Sinodului Episcopilor din octombrie 2008 la Roma, cardinalul Danneels, arhiepiscopul de Malines-Bruxelles, a declarat: „Puterea Cuvântului implică liberatea de răspuns din partea celui care îl aude. Exact aici stă puterea caracteristică a Cuvântului lui Dumnezeu. El nu elimină libertatea celui care îl aude, ci e de fapt fundamentul ei.” [12] Iisus spune: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18,20) [13] Primii creştini „stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Fapte 2,42) În Africa, ca şi în America Latină şi în anumite părţi ale Asiei, creştinii nu se reunesc numai în parohii, ci şi în cartiere, în sate, în diferite comunităţi ecleziale. Se roagă împreună şi se sprijină unii pe alţii. Există în toate astea o căldură umană şi un angajament personal care contribuie la a face din Biserică un autentic lăcaş de comuniune. [14] În Africa, Biserica este adesea văzută ca şi familia lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ca şi o mamă care mângâie. Proorocul Isaia scria: „Domnul spune: După cum mama îşi mângâie pe fiul ei şi Eu vă voi mângâia pe voi.” (Isaia 66,13) A se vedea şi Isaia 49,13-15. Dacă privim Biserica din această perspectivă, nu se poate să nu ne simţim chemaţi să lucrăm pentru unitatea ei. Nu ne putem resemna cu situaţia ca familia lui Dumnezeu să rămână împărţită într-o puzderie de diferite confesiuni. [15] Teologul german Dietrich Bonhoeffer aparţinea unui mediu social privilegiat dar, în timpul celui de-al doilea război mondial, angajarea sa în rezistenţă l-a aruncat într- o situaţie precară, apoi l-a condus la închisoare şi la moarte. El a scris în 1943: „E o experienţă de o valoare incomparabilă să fi învăţat a privi marile evenimente ale istoriei mondiale de jos, din perspectiva celor excluşi, a celor învinovăţiţi, dispreţuiţi, a oamenilor făra nicio putere, a celor oprimaţi şi marginalizaţi, într-un cuvânt: a celor care suferă.” [16] Din fericire, astăzi se fac eforturi pentru a sprijini culturile pe cale de dispariţie. Dar e de asemenea adevărat că nicio cultură nu se dezvoltă în vid. În epoca globalizării, amestecul de culturi nu numai că este inevitabil, ci este un atu pentru societăţile noastre. [17] Un proverb din Kenya reaminteşte : „Nu există om care să nu poată deveni orfan.” [18] Fratele Roger scria în Regula din Taizé (1954): „Bătaia de joc, această otravă a vieţii în comun, este perfidă căci prin ea sunt lansate aşa-zise adevăruri pe care nu îndrăznim să le spunem faţă către faţă. Este o laşitate pentru că înjoseşte pe fratele în faţa celorlaţi.” |