Există anumite țări despre care auzim tot timpul. Sunt altele despre care auzim doar atunci când există o problemă. Și apoi sunt anumite locuri aproape invizibile, de a căror existență majoritatea oamenilor nici nu știu. „Moldova - nu este locul acela unde Tintin s-a dus să găsească sceptrul regelui Ottakar? Este cu adevărat o țară?”

Acesta a fost un motiv suficient pentru a-i vizita pe cei de acolo, ca să le putem spune: „Nu am uitat de voi. Chiar dacă ultima noastră vizită a fost în urmă cu 15 ani, vă păstrăm în gândurile și rugăciunile noastre!”

Moldova este cumva prinsă între două lumi: România și „Vestul” și fosta Uniune Sovietică. De cele mai multe ori pare a fi un fel de minge de fotbal politică. Dar după ce am cunoscut o mulțime de oameni de rând, am fost uimit să descopăr felul în care aceștia și-au continuat viața pașnic în ciuda diferențelor etnice, de limbă sau a diferitelor denominațiuni creștine. În astfel de momente Îl vedem pe Dumnezeu lucrând, în aspectele simple ale vieții de zi cu zi.

Este important, desigur, să nu negăm că există de asemenea tensiuni. Sunt mulți cei care nu ar fi de acord cu ceea ce tocmai am afirmat și viața este grea acolo bineînțeles. Dar deși la o privire de ansamblu se observă numai dezbinări și o totală lipsă de speranță, la nivel personal putem simți un soi de comuniune între oameni. Sunt dornici să aparțină unii altora. Și chiar aparțin unii altora. Și deși pare un loc pustiu deocamdată, Moldova este totuși un loc minunat. Într-un fel ironic, chiar dacă din punct de vedere tehnic este o țară aflată încă in stare de război, ultima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost cea de pace.

Varietatea oamenilor pe care am putut să-i întâlnesc în decurs de o săptămână a fost impresionantă, și a fost posibilă datorită prieteniilor care s-au contruit de-a lungul anilor: relațiile dintre cei care au vizitat comunitatea din Taize și diferite grupuri de tineri creștini care au participat la Întâlnirile Europene în ultimii ani.

Am petrecut mult timp din excursie în Chișinău. Primele lucruri care-l uimesc pe orice străin sunt bulevardele uriașe și clădirile monumentale construite în timpul sovietic. Dar se poate observa apoi că acesta este unul dintre cele mai verzi orașe din lume, cu o mulțime de parcuri și copaci aliniați de-a lungul marilor bulevarde. Și acest tip de influențe se poate observa și la nivelul oamenilor, întâi urmele lăsate de diferitele politici ideologice, dar dincolo de acestea există ceva mai profund, în acord cu creația lui Dumnezeu, care se păstrează cu adevărat viu: credința puternică a multora este un martor pentru aceasta.

Am fost invitat cu căldura în parohia catolică pentru mai multe slujbe, inclusiv la o rugăciune cu cântece din Taizé. De asemenea, am avut numeroase întâlniri cu tinerii și cei mai puțini tineri. Este o comunitate mică, dar foarte activă și cu o credință puternică care inspiră prin renașterea ei după ce a devenit legală în anul 1990.

Într-o altă seară am fost invitat de tinerii de la Casa Concordia – un adăpost pentru tineri și copii orfani, dar și pentru cei care nu au o casă a lor. Stând împreună la subsol, la căldura focului am împărtășit povești și cântece. Eu le-am povestit despre viața la Taizé, iar ei mi-au povestit despre ceea ce lucrează împreună în comunitate. Ne-am simțit atât de bine împreună, încât am uitat să mâncăm delicioasele prăjituri aduse de ei.

O altă organizație ONG care lucrează cu orfanii și copii de diferite statuturi defavorizate tocmai și-a pierdut sediul. Dar rămânând neînfricați, organizatorii au găsit un apartament liber și acum sunt ocupați cu transformarea lui într-un loc de primire. Este o lucrare care merită cu adevărat, toți tinerii care sunt primiți acolo se simt ca acasă, cu adevărat fericiți și în siguranță. Un mic grup își făcea temele cu ajutor din partea unor voluntari, în timp ce alții realizau felicitări ce urmau a fi vândute pentru a sprijini proiectul. Și se găsea timp suficient chiar și pentru joaca cu un avion de hârtie pe coridor sau pentru a savura cele mai delicioase mere pe care le-am gustat vreodată, culese de unii dintre ei din parcul din spatele blocurilor. Am fost înștiințat de câțiva înainte de vizita mea în Moldova că mâncarea aici este delicioasă, și au avut dreptate.

Am avut timp să vizitez și o parte din satele din provincie. Aici oamenii sunt într-adevăr săraci. Înainte de a ajunge aici, am ținut legătura cu două parohii ortodoxe care au demarat proiecte impresionante pentru a-i ajuta pe localnici. Sunt proiecte sociale prin care oferă hrană și grădinițe, dar obiectivele lor sunt mai mari decât acestea. Au diferite clase pentru pictura icoanelor, clase de cateheză pentru adulți pentru a învăța despre credință, diferite evenimente pentru strângerea de fonduri pentru cei bolnavi de SIDA sau alte boli grave, pelerinaje ecologice, diverse voluntariate și lista poate continua...

36 de ore petrecute în Transnistria mi-au oferit ocazia de a întâlni două grupuri de tineri entuziaști în Tiraspol și Rîbnița. Unul dintre preoți a renunțat la programul său zilnic pentru a mă însoți în acest tur iluminat. Avea un fel simplu și modest de a aborda lucrurile, dar cel mai mult m-a impresionat angajamentul pe care și l-a luat, chemat de Evanghelie, și-a lăsat casa pentru a sluji aici acestor oameni în circumstanțe atât de dificile.

Am avut de asemenea privilegiul de a petrece o noapte la mănăstirea Noul Neamț. Înainte de a veni aici, în Chișinău am cunoscut un grup de tineri care s-a dedicat să facă cunoscute învățăturile Sfântului Paisie, deci a fost o binecuvântare să pot petrece ceva timp în această mănăstire, întemeiată de ucenicii Sfântului. Comuna Chițcani, la marginea căreia se află mănăstirea, este sub controlul Transnistriei, dar călugării sunt din diferite regiuni, așa cum erau și pe vremea Sfântului Paisie. A fost minunat să particip la Liturghia bilingvă, în care călugării fac atât de fin trecerea între varianta română și slavonă a cântecelor.

Am aterizat la Chișinău la începutul excursiei mele într-o însorită și neobișnuit de caldă zi de februarie. „Ce frumos este aici!” le-am spus tinerilor care au venit să mă primească la aeroport. „Oh, dar ar trebui să vezi cum e primăvara!”, mi-au replicat ei. Oamenii de aici sunt mândri de țara lor, dar și-ar dori să o vedem în toată splendoarea ei. Și există speranță pentru mai bine. Cei pe care i-am întâlnit aici nu-și fac speranțe prea mari, dar există undeva profund speranță și credință că ar trebui să fie vizitați curând când va fi mai bine și mai frumos. Și poate acesta este darul de a fi vizitator: că poți vedea toate aceste aspecte mult mai bine venind din exterior. Dar a vizita pe cineva înseamnă de asemenea a oferi celui vizitat un dar. Și în această dăruire reciprocă lucrează Dumnezeu. De aceea trebuie să ne vizităm (și să ne dăruim) reciproc.