În multe din mesajele primite anul trecut, moartea fratelui Roger a fost comparată cu cea a lui Martin Luther King, a Arhiepiscopului Romero sau a lui Gandhi. Cu toate acestea nu putem nega că există şi o diferenţă. Ceilalti trei se găseau într-o luptă de origine politică, ideologică şi au fost asasinaţi de către adversari care nu puteau suporta opinia şi influenţa lor.
Anumite persoane ar zice că este în zadar să căutăm o explicaţie pentru asasinarea fratelui Roger. Răul dejugă întotdeauna orice explicaţia. Un drept din Vechiul Testament zicea că urâm « fără motiv » şi Sfântul Ioan a pus această afirmaţie în gura lui Iisus « M-au urât fără motiv. »
Şi totuşi, frecventând fratele Roger, un aspect al personalităţii sale m-a frapat întotdeauna, şi mă întreb dacă aceasta nu explică de ce a fost el vizat. Fratele Roger era un inocent. Nu că nu ar fi avut greşeli în el. Însă inocent este cineva pentru care lucrurile au o evidenţă şi un « instantaneu » cum nu au pentru ceilalţi. Aceasta nu depinde de raţionamente. Atfel spus les « vede » şi îi este greu să-şi dea seama că ceilalţi au o abordare mai laborioasă. Ceea ce spune este pentu el simplu şi clar, şi se miră când ceilalţi nu resimt astfel. Înţelegem foarte bine de ce el se trezeşte deseori dezarmat şi se simte vulnerabil. Cu toate acestea inocenţa lui nu are nimic naiv în ea. Pentru el realul nu are aceaşi opacitate ca pentru ceilalţi. El vede « prin ».
Să luăm exemplul unităţii creştinilor. Pentru fratele Roger este limpede că, dacă această unitate a fost voită de către Hristos, ea ar trebuii să fie trăită fără întârziere. Argumentele « contra » trebuiau să-i fi părut artificiale. Pentru el, unitatea creştinilor era înainte de toate o reconciliere. În fond, el avea dreptate că noi, ceilalţi, ne întrebăm mult prea puţin dacă suntem gata să plătim preţul acestei unităţi. O reconciliere care nu ne atinge în adâncul nostru îşi mai merită ea numele ?
Se zicea despre el că nu avea o gândire teologică. Nu vedea el însă mult mai clar decât cei ce ziceau acestea ? Din veacuri creştinii au avut nevoie să-şi justifice diviziunile. Au mărit artificial opoziţiile lor. Fără să-şi dea seama au intrat într-o rivalitate şi evidenţa acestui fenomen le-a scăpat. N-au văzut « prin ». Unitatea lor părea imposibilă.
Fratele Roger era un om realist. Ţinea cont de ceea ce este irealizabil, mai ales din punct de vedere instituţional. Însă nu se putea opri aici. Această inocenţă îi dădea o forţă de convingere aparte. Un fel de blândeţe care niciodată nu s-a lăsat învinsă. Până la sfârşit a văzut unitatea creştinilor ca pe o chestiune de reconciliere. Ori reconcilierea este un demers pe care fiecare creştin poate să-l facă. Dacă toţi l-ar face cu adevărat, unitatea creştinilor ar fi foarte aproape.
Mai există un alt domeniu unde această abordare a fratelui Roger era sensibilă şi unde vedem poate şi mai bine personalitatea lui cu tot ce era mai radical în ea : orice putea arunca o urmă de îndoială asupra dragostei lui Dumnezeu îi era insuportabil. Aici atingem această înţelegere imediată a lucrurilor legate de Dumnezeu. Nu pentru că ar fi refuzat să se gândească dar pentru că resimţea foarte puternic în el însuşi că un anume limbaj care s-ar vrea corect - de exemplu despre dragostea lui Dumnezeu, ar întuneca în realitate ceea ce oamenii neavizati ar aştepta de la această dragoste.
Fratele Roger a insistat foarte mult asupra bunătăţii profunde a fiinţei umane, ceea ce trebuie înţeles în aceeaşi lumina. Nu-şi făcea iluzii asupra răului. De natura lui era mai degrabă vulnerabil. Dar avea certitudinea că, dacă Dumnezeu iubeşte şi iartă, refuză să revină asupra răului. Orice iertare adevărată trezeşte adâncul inimii umane, acest adânc care este făcut pentru bunătate.
Paul Ricœur a fost frapat de accentul pus pe bunătate. Într-o zi ne-a spus la Taizé că aici vedea el sensul religiei : « a elibera fondul de bunătate al oamenilor, a-l căuta acolo unde este bine ascuns. » În trecut, anumite predici creştine reveneau fără încetare asupra naturii rele a fiinţei umane. O făceau pentru a garanta gratuitatea pură a iertării. Acestea însă au îndepărtat mulţi oameni de la credinţă ; chiar dacă auzeau vorbind despre dragoste aveau impresia că aceasta dragoste păstra anumite rezerve şi că iertarea anunţată nu era totală.
Lucrul cel mai de preţ din moştenirea Fratelui Roger se găseşte poate aici : acest sens al dragostei şi al iertării, două realităţi care pentru el erau evidente şi pe care el le sesiza instantaneu, cu o rapiditate care nouă ne scapă deseori. În acest domeniu el era cu adevărat inocent, tot timpul simplu, dezarmat, citind în inima celorlalţi, capabil de o încredere totală. Privirea sa preafrumoasă traducea acestea. El se simţea foarte bine în compania copiilor tocmai pentru că ei trăiesc lucrurile cu aceaşi rapiditate; nu se pot proteja şi nu pot crede ce este complicat. Ce-i atinge le merge drept la inimă.
Îndoiala nu era niciodată absentă la Fratele Roger. De aceea îi plăceau versurile « Nu lăsa tenebrele mele să-mi vorbească ! [1] !» Căci tenebrele erau insinuările îndoielii. Dar îndoiala aceasta nu afecta evidenţa cu care el resimţea dragostea lui Dumnezeu. Poate că tocmai îndoiala aceasta solicita un limbaj care nu lăsa să existe nici o ambiguitate. Evidenţa de care vorbesc nu se situează la nivel intelectual, ci mult mai profund, la nivelul inimii. Şi ca tot ce nu poate fi apărat cu argumente puternice sau de către certitudini bine construite, evidenţa aceasta era cu necesitate fragilă.
În Evanghelii, simplicitatea lui Iisus deranjează. Anumiţi auditori s-au simţit puşi în discuţie. Era ca şi cum gândurile inimii lor ar fi fost dezvăluite. Limbajul limpede al lui Iisus şi felul lui de a citi în inimi constituia o ameninţare pentru ei. O persona care nu se lasă antrenată în conflicte pare periculoasă în ochii celorlaţi. Acest om facinează dar fascinaţia poate deveni uşor ostilitate.
Fratele Roger a fascinat cu siguranţă prin inocenţa sa, prin percepţia sa imediată, prin privirea sa. Şi cred că a văzut în ochii unora că fascinaţia se poate transforma în neîncredere ori agresivitate. Pentru cineva care poartă în sine conflicte insolubile, această inocenţă a trebuit să devină insuportabilă. Astfel nu era suficient să o insultăm. Trebuia să o eliminăm. Doctorul Bernard de Senarclens a scris : « lumina prea puternică - şi eu cred că ceea ce degaja Fratele Roger putea să orbească, nu este tot timpul uşor de suportat. » Nu rămâne astfel decât să stingi sursa luminoasă suprimând-o.
Am vrut să scriu această cugetare pentru că ea permite de a pune în evidenţa un aspect al unităţii vieţii Fratelui Roger. Moartea sa a pecetluit în mod enigmatic ceea ce a fost el dintotdeauna. Căci el nu a fost ucis pentru o cauză pe care o apăra. El a fost ucis « din cauza » a ceea ce era.
Fratele François, de la Taizé
