«Dumnezeu pregăteşte pentru voi un viitor al păcii şi nu al dezastrului. Dumnezeu vrea să vă dea un viitor şi o speranţa.» [1]

Mulţimile aspiră astăzi la un viitor de pace, la o umanitate eliberată de ameninţări, de violenţă.

Dacă unii sunt cuprinşi de neliniştea viitorului şi se simt imobilizaţi, mai sunt în lume şi alţi tineri inventivi, creatori.

Aceşti tineri nu se lasă antrenaţi într-o stare de mahmureală. Ei ştiu că Dumnezeu nu ne-a făcut să fim pasivi. Pentru ei, viaţa nu este supusă unor întâmplări nefericite. Sunt conştienţi: ceea ce poate paraliza fiinţa umană este scepticismul sau descurajarea.

De aceea, aceşti tineri caută din tot sufletul să pregătească un viitor de pace şi nu de nefericire. Mai mult decât îşi imaginează, ei ajung deja să facă din viaţa lor o lumină care străluceşte împrejurul lor.

Există şi unii purtători de pace şi de încredere acolo unde exista tulburări şi împotriviri. Ei stăruie chiar când încercarea sau eşecul atârnă pe umerii lor. [2]

La Taizé, în unele seri de vara, sub un cer încărcat de stele, noi auzim tinerii prin ferestrele deschise. Rămânem uimiţi că sunt atât de numeroşi. Ei caută, se roagă. Şi ne zicem: aspiraţiile lor la pace, la încredere sunt ca aceste stele, luminiţe în noapte.

Suntem într-o perioada în care mulţi se întreabă : dar ce este credintă ? Credinţa este o încredere foarte simplă în Dumnezeu, un elan de încredere indispensabilă, fără încetare reluat în cursul vieţii.

În fiecare dintre noi pot exista îndoieli. Ele nu au nimic neliniştitor. Noi am vrea mai ales să-l ascultăm pe Hristos care murmură în inimile noastre : « Tu ai ezitări ? Nu te nelinişti, Duhul Sfânt rămâne mereu în tine ». [3]

Unii au făcut această descoperire surprinzătoare : iubirea de Dumnezeu poate să înflorească şi intr-o inimă atinsă de îndoieli. [4]

În Evanghelie, unul din primele cuvinte ale lui Hristos este următorul: «Ferice de cei săraci cu duhul!» [5] Da, fericiţi cei care se îndreaptă spre simplitate, acea simplitate a inimii şi a vieţii.

O inimă simplă caută să trăiască momentul prezent, să primească fiecare zi ca pe un astăzi al lui Dumnezeu.

Spiritul de simplitate nu se întrevede oare bucurie senină şi de asemenea veselie?

O inimă simplă nu are pretenţia să înţeleagă totul din credinţă de una singură. Ea îşi spune: puţinul pe care îl percep, alţii îl înţeleg mai bine şi mă ajută să urmez calea. [6]

Simplificându-ne viaţa ne îngăduie să o împarţim cu cei mai nenorociţi, ca să alinăm necazurile, acolo unde există boală, sărăcie, foamete… [7]

Rugăciunea noastră este de asemeni simplă. Ni se pare oare că pentru a ne ruga e nevoie de multe cuvinte? [8] Nu. Se întâmplă ca doar câteva cuvinte, câteodată stângace, să fie suficiente pentru a încredinţa totul lui Dumnezeu, temerile şi speranţele noastre.

Încredinţandu-ne Sfântului Duh, vom găsi drumul ce porneşte de la nelinişte la încredere. [9] Şi noi îi spunem:

«Duhule Sfânt, dă-ne nouă
să ne întoarcem către tine în orice moment.
Dacă vreodată noi uităm că tu sălăşluieşti în noi,
că te rogi în noi, că ne iubeşti.
Prezenţa Ta în noi este încredere şi continuă iertare.»
Da, Sfântul Duh aprinde în noi o lumină. Chiar dac-ar fi palidă, Ea trezeşte în inimile noastre dorul de Dumnezeu. Şi simpla dorinţă de Dumnezeu este deja rugăciune.

Rugăciunea nu ne îndepărtează de problemele lumii. Din contră, nimic nu e mai responsabil decât să ne rugăm: cu cât trăim o rugăciune simplă şi umilă, cu atât suntem conduşi spre iubire şi spre exprimarea ei prin vieţile noastre.

Unde să găsim simplitatea indispensabilă pentru a trăi Evanghelia? Un cuvânt al lui Hristos ne luminează: Într-o zi El spune ucenicilor săi: «Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei.» [10]

Cine va spune îndeajuns ceea ce anumiţi copii pot transmite prin încrederea lor? [11]

Noi am vrea atunci să-L întrebăm pe Dumnezeu: «Doamne, Cel ce ne iubeşti, fă din noi nişte smeriţi, da-ne nouă o simplitate mare în rugăciunea noastră, în relaţiile dintre oameni, în primire…»

Iisus Hristos a venit pe pământ nu pentru a condamna pe cineva, ci pentru a deschide oamenilor căile comuniunii.

De două mii de ani Hristos este prezent prin Duhul Sfânt, [12] iar tainica Sa prezenţa se concretizează într-o comuniune vizibilă [13]: ea reuneşte femei, bărbaţi,tineri,chemaţi să meargă împreună fără a se desparţi unii de ceilalţi. [14]

Dar iată că, de-a lungul istoriei lor, creştinii au cunoscut nenumărate încercări: au intervenit separări între cei care totuşi se adresau aceluiaşi Dumnezeu iubitor.

A restabili o comuniune este urgent astăzi, şi aceasta nu poate fi lăsată mereu pe mai târziu, până la sfârşitul timpului. [15] Oare vom îndeplini noi totul încât creştinii să se alăture spiritului de comuniune? [16]

Există creştini care fără să zăbovească, trăiesc deja în comuniune unii cu ceilalţi acolo unde se află, într-un mediu smerit, foarte simplu. [17]

De-a lungul vieţii, ei ar vrea să-l facă prezent pe Hristos prin multe alte lucruri. Ei ştiu că Biserica nu există pentru ea însăşi ci pentru lume, pentru a depune în ea o sămânţă de pace.

“Comuniune” este unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Bisericii: îl el nu pot exista rigori reciproce, ci doar claritate, bunătate, compasiune… şi ajung să deschidă porţile sfinţeniei.

În Evanghelie ne este dat să descoperim această realitate surprinzătoare: Dumnezeu nu creează nici frica, nici nelinişte, Dumnezeu nu poate decât să ne iubească.

Prin prezenţa Sfântului Duh, Dumnezeu ne transformă inimile.

Şi, printr-o rugăciune foarte simplă, noi putem simţi că nu suntem niciodată singuri: Sfântul Duh păstrează în noi o comuniune cu Dumnezeu, nu doar pentru o clipă, ci chiar în viaţa fără de sfârşit.