Ascultând tinerii din Taizé și din alte părți[1], mulți dintre care se confruntă cu realități dure în viața lor de zi cu zi, mă întreb cum își găsesc puterea de a continua. Întrebarea devine și mai relevantă atunci când trăiesc în zone de război.

De unde puterea de rezista și perseverența lor în situații aparent imposibile? A devenit clar pentru mine, în timp ce ascultam, că încrederea în Dumnezeu oferă oamenilor credincioși posibilitatea să cultive o speranță. Iar prin Învierea lui Hristos crește certitudinea că moartea nu va avea ultimul cuvânt.

Credința în Înviere oferă nădejdea că în viață greutățile nu sunt punctul final. Suntem chemați la ceva mai mult. Este aceasta speranța pe care tinerii au vrut să o împărtășească cu mine, o speranță care este dincolo de orice speranță, deoarece se bazează pe o viață nouă care apare atunci când totul pare pierdut.[2].

Sfânta Maria glăsuit în cântarea ei de laudă și nădejde: „Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri cu cugetul inimii lor. Surpat-a pe cei puternici de pe scaune, și a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți, și pe cei bogați i-a scos afară deșerți.” (Luca 1,51‑53) Da, să îndrăznim să cântăm cu Maica Domnului și să ne rugăm pentru ca situațiile să se îmbunătățească. Chiar și atunci când Dumnezeu pare tăcut, o cale se poate deschide brusc.[3].

În același timp, să facem tot ce putem, chiar și atunci când posibilul pare puțin, pentru a arăta semne de solidaritate cu oamenii aflați în dificultate în jurul nostru, care sunt prinși în război sau forțați să-și părăsească țara. Nu aceasta ne va face să sperăm împotriva oricărei speranțe?

Reflecțiile care urmează provin în mare parte din întâlnirile și conversațiile cu tinerii care trăiesc în țări aflate în război sau zone de conflict din ultimul an. Sunt plin de recunoștință față de cei care și-au împărtășit experiențele și gândurile și, de asemenea, fraților noștri mai tineri, ale căror sfaturi atente au pus totul în ordine.

fratele Matthew

Curajul de a spera

Când tânjim după credința în iubirea lui Dumnezeu, ceea ce vedem și simțim atât de des în jurul nostru pare să contrazică această iubire. Suntem prinși între ceea ce este deja oferit și ceea ce urmează să vină. Acest spațiu nu este întotdeauna foarte confortabil. Dar când se deschide spre o nădejde a împlinirii[4], atunci ceva este eliberat în noi.

Speranța necesită răbdare. „Nădăjduim ceea ce nu vedem” (Romani 8,25), spune Apostolul Pavel. Îndreptați către ceea ce se va da deplin la momentul considerat potrivit de Dumnezeu, dar și tulburați de „luptele din afară și de temerile dinăuntru” (II Corinteni 7,5), îndrăznim mai degrabă să rămânem în acel spațiu decât să-l părăsim?

„Sperând împotriva oricărei speranțe, Avraam a crezut cu nădejde” (Romani 4,18). Avraam, strămoșul multor neamuri ancorate în credință, a crezut făgăduinței lui Dumnezeu cu mult peste orice speranță rezonabilă. El și soția sa Sarra au primit ceea ce le părea imposibil.

Într-o perioadă în care țara sa era devastată de război și locuitorii săi amenințați de exil și, deși el însuși era în închisoare, Prorocul Ieremia a făcut o investiție de viitor: a cumpărat o țarină, atât de sigur era că Dumnezeu nu-și va abandona poporul (Ieremia 32,6‑15).

Un gest atât de uimitor de speranță face credința să devină mai reală. Este o încredere fermă în ceea ce este încă invizibil și chiar incert. Putem să păstrăm vie o astfel de speranță? Acest lucru ne deschide calea, în cele din urmă, spre izvorul bucuriei[5]. Chiar și în cele mai complicate situații umane, ceea ce nu am îndrăznit niciodată să sperăm poate deveni realitate.

Astăzi, inițiative incredibile ale speranței[6] apar în multe țări în care războiul face ravagii.

Ascultând oameni ai speranței

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă speranța, trebuie să ascultăm oamenii care trăiesc în mijlocul suferinței și violenței. Oare nu prin glasul lor ne va conduce Dumnezeu?

În timpul vizitei mele în Ucraina cu doi dintre frații din comunitate, un cleric al unei Biserici ne-a spus: „Rugăciunea deschide un spațiu care permite vindecarea”. Am fost foarte impresionat de remarca lui. Confruntat constant cu durerea poporului său, el vede că tocmai în viața lor interioară credincioșii pot rămâne deschiși pentru a primi ceea ce este nou.

poporului său, el vede că tocmai în viața lor interioară credincioșii pot rămâne deschiși pentru a primi ceea ce este nou.
Acesta este un proces care nu produce neapărat rezultate imediate, dar care, însoțit de alte mijloace, poate deschide o ușă către depășirea rănilor și tristeții și trezește nădejdea unei umanități vindecate. Rugăciunea dă putere pentru a rămâne ferm în fața celor mai complexe situații[7]. Liniștește valurile descurajării când întunericul pare să cuprindă totul.

O femeie palestiniană care locuiește în Franța, dar a cărei familie este în Gaza, ne-a scris: „Dragostea care poartă pe cei răniți și pe cei fragili, izvorăște o nouă putere. Mă duce cu gândul la omul paralizat[8] din Evanghelie, purtat de prietenii lui și de credința lor. Rugăciunea este, de asemenea, un mod de a rezista și asta este important pentru mine. Dar sunt doar un om: după vestea morții a doi membri ai familiei mele, m-a copleșit mânia, am strigat, am plâns... Când mi-am revenit în fire, am știut că Dumnezeu este acolo în suferință și disperare, și că Dumnezeu ne poartă”.

În această vară, în vizită la Taizé, ea a spus: „În fiecare dimineață, mă rog să găsesc puterea de a iubi mai degrabă decât pe aceea de a urî”. Cuvintele ei apar ca un far pe-o cale întunecată.

O tânără dintr-o țară asiatică devastată de război mi-a spus: „Poporul nostru este copleșit, dar găsește mângâiere în Evanghelie. Cât de des a trebuit să se refugieze poporul lui Dumnezeu? Totuși, comunitatea s-a construit, indiferent cât de grea a fost situația. Dumnezeu poate avea planuri mai mari pentru noi, dar trebuie să înfruntăm cu răbdare fiecare zi pe rând. A putea trăi ziua de azi este un dar și un semn că viața trebuie trăită pe deplin. În rugăciune, găsim un izvor de pace care ne permite să ne încurajăm unii pe alții, găsind sens în comuniune și solidaritate.”

Din Liban, am auzit aceste cuvinte: „Mama mea este o mărturie a speranței. În ciuda tuturor încercărilor, ea a rămas mereu în picioare. Datorită ei sunt ceea ce sunt astăzi. Ea ne-a învățat cum să avem credință în Dumnezeu și să ne rugăm. Fiecare persoană care trăiește din încredere reflectă încredere pentru că se adapă de la izvor și poate deveni un mărturisitor.”

Cine sunt mărturisitorii speranței pe care oricine îi poate descoperi și asculta în propria situație? Să ne deschidem urechile pentru a auzi ce au de spus.

Luptând pentru speranță

Luptând pentru speranță
Cum reacționăm când planurile noastre nu se împlinesc iar speranțele noastre sunt năruite? Domnul Iisus Hristos ne dă o cheie despre cum putem rămâne oameni ai speranței. Confruntat cu o mulțime mare de oameni flămânzi, el „a avut milă” de ei, literalmente „le-a oferit inima Lui” [9] lor. Și a găsit o modalitate de a le împlini cererile.

Acel refuz de a ne resemna în situațiile de suferință permite speranței să prindă contur în noi. Este opusul așteptării pasive, implică o luptă[10], nu există altă cale. Chiar și dorința noastră de speranță ne poate conduce să trecem peste pragul de la ceea ce este posibil uman la ceea ce este posibil pentru Dumnezeu.

Nădejdea dată în Hristos ne oferă o pregustare a ceea ce se va realiza deplin în viitorul lui Dumnezeu. Este precum ancora unei nave.[11] Ne ține ferm atunci când furtuna face ravagii. Ne permite să trăim mici semne ale credincioșiei noastre față de chemarea pe care am primit-o și față de oamenii încredințați nouă. Este, de asemenea, ca o păvază[12], care ne protejează de adversitatea care se abate asupra noastră.

Regula de la Taizé recomandă să nu ne resemnăm niciodată în fața „scandalului separării dintre creștinilor, care mărturisesc foarte ușor iubirea față de aproapele, dar trăiesc dezbinați”. Pentru fratele Roger, unitatea creștinilor[13] nu a fost niciodată pur și simplu un scop în sine, ci o cale îndreptată către pace în cadrul familiei umane.[14]

Tufele simple de buxus care delimitează spațiul nostru la Taizé, deși au fost devastate de două ori de paraziți în ultimii ani, prind viață din nou. Din ceea ce a fost aparent mort, cresc crenguțe noi pe măsură ce griul devine verde. Natura luptă pentru a supraviețui, oglindind și încurajând propria noastră luptă pentru speranță. Nădejdea pentru creație[15] și speranța oferită de creația bună a lui Dumnezeu merg împreună cu nădejdea pentru umanitate.[16]

Rămânând oameni ai speranței

Speranța poate fi atât de ușor înăbușită atunci când ne confruntăm cu situații în care nu pare posibilă înțelegerea reciprocă. Crearea unei atmosfere de suspiciune riscă să-i capteze și pe alții într-o plasă de neîncredere.

Acest lucru se poate întâmpla în comunitățile, bisericile și familiile noastre, precum și în societate și în țările noastre. O astfel de dinamică poate fi ascunsă sau deschisă, dar întotdeauna ne epuizează puterea. Cu toate acestea, există momente când, în fața nedreptății, trebuie să denunțăm răul pentru ca oamenii să nu mai fie victimele altor oameni.[17]

Pentru a rămâne ancorați în speranță, avem nevoie unii de alții. Speranța înflorește atunci când suntem atenți la nevoile celorlalți. Putem vedea oameni care chiar și în mijlocul celor mai mari adversități fac o alegere să trăiască, să zâmbească și să ofere lucrurile mici care sunt posibile în fiecare zi.

Nădejdea este legată de adevăr[18] și dreptate. Se confirmă aceasta pentru că cele trei sunt de fapt calitățile lui Dumnezeu? Nu le vedem oare în Viața, Moartea și Învierea lui Hristos? Cultivarea speranței necesită să ne confruntăm cu realitatea așa cum este ea și să o percepem în lumina promisiunilor lui Dumnezeu[19].

Un tânăr care trăiește într-o zonă de conflict mi-a spus: „Eram într-o cafenea și citeam, când rachetele au început să zboare în jurul nostru. Oamenii au fugit, înspăimântați, dar eu am decis să rămân și să termin de citit.” Căutarea unui adăpost ar fi fost, de asemenea, o opțiune bună, dar împărtășirea acestei povești este un protest al speranței împotriva ineluctabilității războiului.

Unul dintre frații din comunitate mi-a spus: „Speranța este provocatoare și, mai mult decât atât, este contagioasă. Opusul speranței este indiferența sau resemnarea. În timpul unei vizite recente în țara mea, lovită de război, am văzut fețele oamenilor triste, îngrijorate și stresate. Așa că m-am întrebat: ‘Ce pot să fac?’ Și mi-a venit o idee: ori de câte ori conduc și am drept de trecere, voi opri și voi acorda prioritate celui din fața mea. Mă costă cinci secunde. Dar am putut vedea cum acest mic act a făcut fețele oamenilor să răspundă, atenuând puțin durerea fratelui sau a surorii mele.

Întreaga noastră ființă se opune războiului și morții.... Aspirăm cu întreaga noastră ființă la viață și la frumusețe” [20]

Nădejdea Paștelui

Unde sunt în acest moment? La poalele Crucii din Vinerea Mare? În bucuria Duminicii Paștelui? Sau aștept neștiind încotro să o iau, precum în Sâmbăta Mare?

Oriunde m-aș afla, sunt în stare să întrezăresc o cale a speranței? O cale se deschide în fața mea când mă uit către Iisus Hristos care și-a dat viața din dragoste pentru toți, care ne-a arătat o iubire care este mai puternică decât toată forța violenței, urii și a morții.

Speranța nu se bazează pe analizarea situației, ci pe ceea ce adesea este o flacără pâlpâitoare a încrederii. Deși fragilă, această flacără arde în cea mai adâncă noapte, precum pentru prietenii Mântuitorului. Mulți dintre ei L-au abandonat în momentul celei mai mari încercări. Dragostea Lui le-a permis să se întoarcă.

Dacă L-am putea recunoaște pe Iisus Înviat! Dar prezența Lui nu depinde de recunoașterea noastră. Deznădejdea noastră ne orbește uneori, așa cum a orbit-o pe Maria Magdalena. Iisus Înviat a întrebat-o pe Maria: „De ce plângi?” și „Pe cine cauți?” (Ioan 20,15). Această a doua întrebare face ecoul primelor sale cuvinte din Evanghelia lui Ioan „Ce cauți?” (Ioan 1,38). După ce a intrat în cea mai profundă tristețe și moarte umană, căutarea sensului se dovedește a fi dorința unei prezențe[21].

Înviat din morți, viu în Dumnezeu, Iisus Hristos ne atrage la Sine.[22] Întâlnindu-ne în intimitatea noastră cea mai lăuntrică, fie că este plină de tristețe sau de bucurie, Iisus Înviat ne deschide relația Sa cu Tatăl și comuniunea unii cu alții în Duhul Sfânt. Nu mai suntem prizonierii propriei noastre disperări – o nouă viață este posibilă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5,5). Să trăim din acea iubire. Duhul Sfânt să ne călăuzească mereu!

Pelerini ai speranței, pelerini ai păcii

Credința în Înviere a permis multor oameni să se prindă de un fir de speranță în mijlocul suferinței. Este un izvor care ne conduce dincolo de propriile noastre imposibilități, astfel încât să permitem inimii noastre să se îndrepte spre ceilalți și să acționăm.

Pentru a crede în Învierea lui Hristos este nevoie de mult curaj și îndrăzneală. Înseamnă a ne strădui să nu ne rămânem paralizați în prezența morții și a distrugerii care ne înconjoară astăzi.

Din situații care par fără de ieșire, Dumnezeu poate crea ceva nou. Dumnezeu poate scoate viață și din moarte și chiar împăcare din conflict.

Femeile, care Îl urmau pe Hristos și care au venit devreme în dimineața de Paște la mormântul lui, întrebau „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16,3). Care sunt pietrele propriilor noastre vieți pe care trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să le rostogolească pentru ca o viață nouă să se nască în noi?

Acea viață nouă ne ajută să stăm în picioare, ne conduce să călătorim împreună cu ceilalți. Devenim pelerinii speranței pe care o purtăm înlăuntrul nostru. Nu este aceasta și o speranță pentru pace? Căci „Hristos este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Îl vom auzi spunându-ne: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.[23] Nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Ioan 14,27-28).

Ca pelerini ai păcii[24], înțelegem că nu există pace adevărată în afara dreptății[25]. Pacea pe care o purtăm în lăuntrul nostru, și care vine din nădejdea din care trăim, ne face liberi interior. Ea ne permite să iubim viața și să rezistăm nedreptății, pe măsură ce înaintăm pe calea arătată de Duhul Sfânt.

Într-o zi, am putea ajunge să ne rugăm însușindu-ne cuvintele din cântarea lui Zaharia. Om înaintat în vârstă, ducându-și traiul sub ocupație străină, s-a bucurat de nașterea neașteptată a fiului său și a sărbătorit: „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi, Răsăritul cel de Sus. Ca să lumineze pe cei ce șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepteze picioarele noastre pe calea păcii” (Luca 1,78-79).

Suntem gata să sperăm dincolo de orice speranță?

Hristoase Cel Înviat, 
prin prezența Duhului Sfânt, 
ai vărsat iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre 
și ne îngădui să sperăm împotriva oricărei speranțe. 
Și din adâncul nostru, 
încetul cu încetul, 
iese la iveală o pace surprinzătoare. 
Slavă Ție!

[1]  În mai 2024, împreună cu doi dintre frații din comunitate, am călătorit ca pelerini prin Ucraina devastată de război. Pe timpul verii, am primit în Taizé tineri din Myanmar, Nicaragua și Ucraina. În toamnă, am avut conversații online cu tineri din aceste țări, precum și din Betleem și Liban, când patru dintre frații noștri s-au întors în Ucraina, vizitând țara de la est la vest.

[2]  “Nu poate exista speranță fără a experimenta mai întâi lipsa totală a unui orizont, care precum o noapte instaurată în plină zi obligă oamenii și popoarele să renunțe la iluziile lor.” Corine Pelluchon in L’espérance, ou la traversée de l’impossible (Speranța, sau cum să traversezi imposibilul) (Éditions Payot & Rivages, Paris, 2023) p. 8.

[3]  ““Nădejdea este răspunsul omului la tăcerea lui Dumnezeu” Jacques Ellul, citat by Anne Lécu www.revue-etudes.com/article/esperer/24779

[4]  Într-un comentariu la Deuteronom 4,31, Gustavo Gutiérrez scrie: „Dumnezeu nu va uita de legământul Său; credincioșia Sa constă în primul rând în amintire. A fi credincios înseamnă să ne amintim, să nu ne uităm promisiunile, să avem simțul tradiției. Fidelitatea față de un legământ presupune amintirea izvoarelor legământului și a cerințelor lui (...) Dar adevărata credincioșie implică mai mult decât atât; necesită, de asemenea, și acest lucru pare mai puțin clar la prima vedere, o proiecție în viitor. A avea o memorie nu înseamnă a rămâne fixat în trecut. A-ți aminti ziua de ieri este important, dar este important pentru că ajută să mizăm pe ziua de mâine (...). Credincioșia nu constă în a urma fără inițiativă căi deja bătătorite, ci în a le reînnoi permanent; ne conduce – sau ar trebui să ne conducă – să inovăm, să schimbăm, să gândim noi proiecte” (Gustavo Gutiérrez, El Dios de la vida, Ediciones Sígueme, Salamanca, 1992, pp. 82-83).

[5]  În conversațiile mele cu tinerii care trăiesc în situații de război, mulți dintre ei au vorbit despre importanța cântării ca sursă de bucurie și putere. Această scrisoare va fi publicată în timpul Întâlnirii Europene 2024-2025 de la Tallinn. Să nu uităm de „Revoluția cântării” care a contribuit atât de mult la recâștigarea pașnică a independenței Estoniei în 1991. Oamenii au coborât în ​​stradă cântând pentru a se confrunta cu amenințarea cu care se confruntau.

[6]  O persoană pe care unul dintre frații noștri din Comunitate a întâlnit-o în timpul unui pelerinaj i-a spus: „O mânie creatoare locuiește în mine”. Forța aceea o determină să vrea să facă măcar un lucru mic pentru a schimba situația actuală.

[7]  „De la Părintele său duhovnicesc [Sfântul Siluan], el [Sfântul Sofronie Saharov] a învățat multe care urmau să fie fundamentale pentru viața sa duhovnicească. Două lucruri ies în evidență: cum să înfrunți sentimentul de abandon atunci când, în locul lui Dumnezeu, tot ceea ce experimentăm în rugăciune este un pustiu și cum să faci față suferinței care însoțește rugăciunea intensă pentru lumea suferindă. Primul a fost interpretat prin conceptul de părăsire de Dumnezeu pe care Saharov avea să-l dezvolte mai târziu mai deplin, al doilea prin porunca revelată în rugăciunea Sfântului Siluan și comunicată ucenicului său: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!’” Norman Russell, Theosis and Religion (Cambridge University Press 2024), p. 169

[8]  Vezi Marcu 2,1-12. Observați puterea speranței în prietenii omului care depășesc toate barierele, săpând prin acoperișul casei pentru a încerca să-l ajute și să-l aducă la Hristos.

[9]  Verbul grecesc σπλαγχνίζομαι (splanchnizomai) este foarte puternic emoțional. Indică un răspuns cald, plin de compasiune la nevoile celor din jur. Este greu de tradus: compasiune, milă, simpatie, toate transmit ceva din asta. Dar „inima lui s-a dus la ei” poate exprimă mai pe deplin reacția instinctivă pe care o implică verbul. În Matei (a se vedea: 14,14; 15,32; 18,27; 20,34), verbul nu se referă doar la o emoție sau sentiment, ci desemnează și un răspuns practic ca reacție la o nevoie concretă. În acest caz, Iisus îi vindecă pe bolnavi și apoi va hrăni mulțimea. Emoția are ca rezultat o acțiune atentă și eficientă. Verbul conține în sine un rezumat al Evangheliei.

[10]  Cf. I Tim 4,10: „Fiindcă pentru aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor”

[11]  Cf. Evrei 6,19

[12]  Cf. I Tesaloniceni 5,8

[13]  Sinodul despre Sinodalitate a permis Bisericii Catolice să recunoască și să valorizeze diversitatea care există deja în în sânul acestei Biserici. Rolul delegaților din alte Biserici în acest Sinod a fost important. Nu oferă aceasta o nouă speranță vocației ecumenice pe drumul spre unitatea tuturor celor care Îl iubesc pe Hristos?

[14]  Comunitatea din Taizé a fost fondată în timpul războiului. „Parabola comuniunii” pe care ne străduim să o trăim ca frați provenind din diferite Biserici, țări, culturi și vârste are nevoie de o grijă constantă pentru a fi un semn de speranță în fața dezbinărilor din familia umană.

[15]  Cf. Romani 8,21-23

[16]  În fața provocării schimbărilor climatice și a împuținării biodiversității, cum putem aprofunda grija pentru casa noastră comună, unde totul este legat?

[17]  Continuăm în comunitatea noastră Taizé calea constatării adevărului în fața acuzațiilor de abuz și agresiune aduse unor frați. Curajul oamenilor care au suferit și au vorbit trebuie să ne facă să căutăm din ce în ce mai mult să învățăm de la ei. Atât de des, ei caută o nouă speranță și o nouă viață. Ei ne motivează să facem tot ce este posibil (a se vedea: www.taize.fr/protection) pentru a face reuniunile desfășurate în Taizé și în alte locuri sigure pentru toți și, de asemenea, pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la problemele implicate. De asemenea, suntem recunoscători muncii Comisiei pentru Recunoaștere și Reparare (a se vedea www.reconnaissancereparation.org) pentru ascultarea victimelor și medierea lor.

[18]  „Cred că nădejdea este legată de adevăr. Până când nu mi-am asumat perspectiva morții, nu am putut avea speranță. Acest lucru este valabil pentru toate situațiile. Ca și creștini, putem avea tendința de a fugi de situații care ne fac să disperăm – politic, ecologic, uman.... Este normal să fim îngroziți de ele, dar mi se pare că speranța ne încurajează să stăm tocmai acolo, în realitatea acestor situații, să le privim cu adevăr. Georges Bernanos vorbește mult despre speranță ca o virtute eroică. Este o virtute care ne conduce la acțiune, nu la fugă, să luptăm pentru ceea ce știm sau credem că este bun. Speranța ne conduce către promisiunea lui Dumnezeu.” Clémence Pasquier, interviu de Clémence Houdaille, La Croix 10.11.2024

[19]  În limba Kikuyu (Gĩkũyũ), unul dintre atributele lui Dumnezeu este că Dumnezeu este „vrednic de speranță” – „Mwihokeku”: Dumnezeu în care ne putem pune speranța. Mwĩhoko – Speranță; Wĩhokeku – Valoare de speranță; Mwĩhokeku – Demn de speranță, de ex. Ngai nĩ mwĩhokeku | Dumnezeu este vrednic de speranță.

[20]  „Dacă speranța înseamnă măsurarea pericolelor prezente, ea ne învață și să trăim în prezent și să credem în viitor, fără să ne oprim asupra trecutului și să renunțăm la orice resentimente. Este, în cele din urmă, ceea după ce tânjește sufletul nostru și absența lui ne face amărâți sau violenți. Asemenea dragostei din Cântarea Cântărilor, speranța dă viață trupului pe care dorința l-a părăsit.” Corine Pelluchon în L’espérance, ou la traversée de l’impossible (Éditions Payot & Rivages, Paris, 2023) pp. 13-14.

[21]  „Chiar Persoana de pe cruce care suferă ca noi, a fost transformată într-un ne-trup, care luminează tragica noastră existență umană... Nu privim la Iisus ca la un simplu exemplu de urmat și nici să nu încercăm să-L idolatrizăm. Îl vedem pe Iisus ca pe Dumnezeu care ia formă umană și care suferă și plânge împreună cu noi.” Kwok Pui Lan, teolog care provine din Hong Kong, “God Weeps with Our Pain,” în New Eyes for Reading: Biblical and Theological Reflections by Women from the Third World, ed. John S. Pobee and Barbel von Wartenberg-Potter (Meyer Stone Books, Bloomington, IN, 1987), p. 92

[22]  Cf. Ioan 12,32

[23]  „‘Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă Mea’ (Ioan 14:27). Caracteristica oricărei persoane mature este că nu se lasă ușor influențată de lucrurile lumii, tulburată de frică, agitată de suspiciune, zguduită de groază, tulburată de durere, ci stă ferm în calmul oferit de credință, ca pe un mal ferm și foarte sigur, în fața inundațiilor amenințătoare și a furtunilor lumii. Aceasta este statornicia pe care Hristos a adus-o creștinilor, așezând în ei pacea interioară acordată celor care au trecut prin încercări.” Ambrozie din Milan, Tratat III, Despre Iacov și viața binecuvântată 6, 28, citat în Soyons l’âme du monde (Les Presses de Taizé, 1998 și 2025) p. 109

[24]  A se vedea: www.taize.fr/pilgrims-of-peace

[25]  A se vedea: Psalmul 84/85,10 “Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat.”