Între 26 şi 30 noiembrie 2008,7000 de tineri veniţi din diferite regiuni ale Kenyei, din alte ţări din Africa şi de pe alte continente s-au reunit la Nairobi. Această întâlnire, etapă a „Pelerinajului de încredere pe pământ” propus de către comunitatea din Taizé, a fost găzduită de către 80 de parohii aparţinând diferitelor Biserici din Nairobi. Scopul ei a fost să contribuie la construirea unor relaţii de fraternitate mai puternice şi la a trece peste falsele idei despre ceilalţi, idei întreţinute de către lipsa de contact între popoare şi de către rănile istoriei.

 

Comunitatea din Taizé este prezentă de mai bine de 55 de ani pe continentul african prin mici comunităţi de fraţi care trăiesc împreună cu cei foarte săraci. De-a lungul anilor, fraţii au trăit în Algeria, Coasta de Fildeş, Nigeria, Rwanda sau Kenya. De 16 ani, câţiva fraţi locuiesc în Senegal, într-un cartier majoritar musulman din Dakar.

 

Desmond Tutu, arhiepiscopul anglican emerit al Cape Town-ului (Africa de Sud), scrie: „Africa e un continent unde răstignirea şi învierea îşi găsesc semnificaţia lor cea mai profundă.Construirea încrederii şi a împăcării e o realitate în continuă mişcare… Suntem cu toţii copiii lui Dumnezeu şi, în Hristos, nu există nici rwandezi, nici congolezi, nici burundieni, nici kenyeni, nici nigerieni, nici sudafricani: suntem cu toţii una în Hristos. Ştiu că acesta e mesajul pe care îl proclamă şi comunitatea din Taizé şi că ea este alături de noi în a-l răspândi şi aplica în Africa de Sud, pe tot continentul african şi în toată lumea, unde e încă nevoie ca frica de străini să fie transformată în prietenie, împăcare şi încredere.”

 

În Africa, încercările nu înlătură acel sens al demnităţii care este adesea atât de evident printre cei mai săraci. Dificultăţile vieţii nu alungă bucuria, seriozitatea nu exclude dansul. Sunt mulţi cei care refuză să cedeze deznădejdii. În primele rânduri se găsesc cel mai adesea femeile; ele sunt cele care îşi asumă, cu ingeniozitate şi perseverenţă, atât de multe responsabilităţi în familie şi în societate.

 

În faţa diviziunilor care fac ravagii pe continent, mulţi continuă cu mult curaj căutarea împăcării. Pentru creştini, este vorba de a trăi în nădejea că legătura care se stabileşte prin botezul în Hristos este mai puternică decât orice diviziuni. Creştini africani au plătit cu viaţa pentru această convingere venită din credinţă.

 

Această „scrisoare din Kenya”, scrisă de fratele Alois pentru anul 2009, e făcută publică în timpul întâlnirii europene a tinerilor care are loc la Bruxelles la sfârşitul lui decembrie 2008.

Peste tot în lume, societatea şi comportamentul oamenilor se schimbă cu repeziciune. Posiblităţile de dezvoltare, cum nu s-au mai întâlnit până acum în istorie, se multiplică, dar în acelaşi timp creşte instabilitatea iar îngrijorarea faţă de viitor se accentuează. [1]

Pentru ca progresul tehnic şi economic să conducă în acelaşi timp la mai multă omenie este indispensabil să căutăm un sens mai adânc al existenţei. În faţa lehamitei şi a sentimentului de părăsire pe care le experimentează atât de mulţi oameni, o întrebare apare: care e izvorul de unde ne adăpăm cu viaţă?
Deja cu două secole înainte de Hristos, proorocul Isaia indica un izvor atunci când scria: „Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului; vor alerga şi nu-şi vor slei puterea, vor merge şi nu se vor obosi.” [2]

Astăzi cei care nu găsesc acest izvor sunt mai numeroşi ca altă dată. Până şi numele Lui Dumnezeu este împovărat de înţelesuri greşite sau pur şi simplu uitat cu totul. Există oare o legătură între această dispariţie a credinţei şi pierderea bucuriei de a trăi?

Cum să dăm la o parte ceea ce a înnăbuşit acest izvor? Oare nu fiind atenţi la prezenţa lui Dumnezeu? Cu ea putem să ne potolim setea de nădejde şi bucurie.

Atunci izvorul începe din nou să curgă şi viaţa noastră capătă sens. Devenim în stare să ne asumăm responsabilitatea propriei vieţi: să o privim ca pe un dar şi să o dăruim tuturor celor care ne sunt încredinţaţi.

Chiar având foarte puţină credinţă, o reorientare se produce: nu ne mai punem pe noi înşine în centrul vieţii noastre. Deschizându-I lui Dumnezeu uşile inimilor noastre, Îi pregătim de asemenea cărarea către mulţi alţii.

Să ne asumăm responsabilitatea propriei vieţi

Da, Dumnezeu e prezent în fiecare om, credincios sau nu. De la prima ei pagină, Biblia descrie cu o mare frumuseţe şi poezie darul pe care Dumnezeu îl face din suflarea sa de viaţă fiecărei fiinţe umane. [3]

Prin viaţa Sa pământească, Iisus ne-a revelat dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană. Dându-se pe El Însuşi până la capăt, El a gravat acel „DA” al lui Dumnezeu în străfundurile condiţiei umane. [4] Dupa Învierea lui Hristos, nu mai putem fi deznădăjduiţi în faţa lumii sau a nouă înşine.

De atunci, suflarea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, ne este dăruit pentru totdeauna. [5] Prin Duhul Său care sălăşluieşte în inimile noastre, Dumnezeu spune da la ceea ce suntem. ­Niciodată nu ne vom sătura de ascultat aceste cuvinte ale proorocului Isaia : „Domnul a binevoit întru tine şi pământul tău va avea un soţ.” [6]

Să acceptăm atunci ceea ce suntem sau nu suntem, să mergem până la a ne asuma responsabilitatea şi pentru ceea ce nu a fost alegerea noastră dar ne face ceea ce suntem. [7] Să îndrăznim să fim creativi chiar pornind de la ceea ce nu e perfect. Şi vom găsi libertatea. Chiar împovăraţi de greutăţi, vom privi viaţa noastră ca pe un dar şi fiecare zi ca pe un astăzi al lui Dumnezeu. [8]

Conduşi spre a ne depăşi pe noi înşine

Pe cât e de adevărat că Dumnezeu este în noi, pe atât e de neîndoielnic că El merge înaintea noastră. [9] El ne ia aşa cum suntem, dar ne şi conduce dincolo de noi înşine. Câteodată El intervine tulburându-ne existenţa, dându-ne peste cap planurile şi proiectele. [10] Viaţa lui Iisus ne ajută să privim lucrurile din această perspectivă.

Iisus S-a lăsat condus de Duhul Sfânt. Niciodată nu a încetat a se raporta la prezeneţa invizibilă a lui Dumnezeu Tatăl. În aceasta constă fundamentul libertăţii Sale, care Îl conduce la a-Şi da viaţa din dragoste. În El, relaţia cu Dumnezeu şi liberatea nu s-au opus una alteia ci s-au întărit una pe cealaltă. [11]

În fiecare din noi se găseşte dorinţa de un absolut către care tindem cu toată fiinţa noastră, trup, suflet, raţiune. O sete de iubire ne arde pe fiecare din noi, de la sugari până la oamenii în vârstă. Nici cea mai mare intimitate umană nu poate să o potolească pe deplin.

Aceste aspiraţii noi le resimţim adesea sub forma unei lipse sau a unui gol. Câteodată ele ne pot face să ne pierdem direcţia. Dar, departe de a fi nişte anomalii, ele fac parte din persoana noastră. Ele sunt un dar, conţin deja chemarea lui Dumnezeu de a ne deschide.

Aşadar, fiecare e invitat a se întreba: ce paşi înainte mi se cere să fac? Nu e vorba neapărat „să facem mai mult”. Suntem chemaţi să iubim mai mult. Şi, din moment ce pentru a se putea exprima, dragostea are nevoie de toată fiinţa noastră, al nostru este a căuta, fără a mai aştepta niciun singur minut, cum să fim atenţi la aproapele nostru.

Puţinul pe care-l putem face, trebuie să-l facem

Să ne întărim unul pe altul în credinţă:

Prea mulţi tineri se simt singuri pe drumul lor lăuntric. Doi sau trei pot deja să se ajute unul pe altul, să-şi împărtăşească trăirile unul altuia, să se roage împreună, chiar şi cu cei care afirmă că sunt mult mai aproape de îndoială decât de credinţă. [12]

O astfel de colaborare primeşte mult sprijin atunci când face parte din viaţa Bisericii locale. [13] Ea este o comuniune de comuniuni, unde se întâlnesc oameni aparţinând diferitor generaţii şi care nu s-au ales unul pe altul. Biserica este familia lui Dumnezeu: această comuniune care ne scoate din izolare. Acolo suntem bine primiţi, acolo se actualizează da-ul spus de Dumnezeu existenţei noastre, acolo găsim acea mângâiere a lui Dumnezeu de care nu ne putem lipsi. [14]

Dacă parohiile şi grupurile de tineri ar fi în primul rând lăcaşuri ale bunătăţii inimii şi ale încrederii, lăcaşuri ospitaliere unde suntem atenţi la cei mai slabi!

Să trecem dincolo de barierele societăţilor noastre:

Pentru a participa la construcţia unei familii umane mai unite, nu e „a privi de jos” [15] lumea unul dintre cele mai urgente lucruri de făcut? Această privire implică o mare simplitate a vieţii.

Comunicarea devine din ce în ce mai uşoară dar în acelaşi timp societatea rămâne foarte compartimentată. Riscul indiferenţei reciproce nu încetează să crească. Să depăşim barierele societăţii în care trăim! Să ne îndreptăm către cei ce suferă! Să-i vizităm pe cei care sunt lăsaţi la o parte, dispreţuiţi. Să ne gândim la emigranţii care sunt atât de aproape şi totuşi, de cele mai multe ori, atât de departe. [16] Acolo unde suferinţa creşte, se dezvoltă şi din ce în ce mai multe proiecte concrete, care sunt tot atâtea semne de speranţă.

Pentru a lupta împotriva nedreptăţilor, a ameninţărilor de conflict şi pentru a favoriza o împărţire echitabilă a bunurilor materiale, e esenţial să dobândim competenţe. Perseverenţa în studii sau în formarea profesională pot fi şi ele o formă de slujire a celorlalţi.

Pe cât sunt de vizibile şi sar în ochi sărăcia şi nedepreptăţile scandaloase, pe atât e adevărat că există şi forme de sărăcie mai puţin vizibile. Singurătatea este una din ele. [17]

Prejudecăţile şi neînţelegerile sunt câteodată transmise din generaţie în generaţie şi pot duce la acte de violenţă. Există însă şi forme de violenţă aparent inofensive, dar care fac mult rău şi umilesc. Bătaia de joc e una din ele. [18]

Oriunde ne-am afla, singuri sau mai mulţi împreună, să căutăm, să vedem ce putem face practic pentru a alina suferinţa. O să descoperim în acest fel prezenţa lui Hristos Însuşi acolo unde nu ne-am fi aşteptat să o găsim. Înviat, El este aici, în mijlocul oamenilor. El merge înaintea nostră pe cărările milei. Şi prin Sfântul Duh el reînnoieşte deja înfăţişarea pământului.