TAIZÉ

Fratele Alois 2017

Împreună, deschidem cărările speranței

 

La începutul lunii septembrie 2016, o etapă a pelerinajului încrederii a adus la un loc 7500 de tineri africani în Cotonou, Benin. (1) Tema acestei întâlniri va continua să ne inspire pe tot parcursul anului 2017: împreună –nu singuri, ci susținându-ne unii pe alții – putem deschide cărările speranței – în noi înșine, în jurul nostru și pentru familia umană.

Una dintre întrebările puse la Cotonou a fost aceasta: „Pentru a ne alimenta speranța, cum putem ieși din starea de pasivitate în care ne mulțumim să așteptăm ca schimbarea să vină de la alții? Ce forme de implicare avem la îndemână fiecare dintre noi?”

Este urgent pentru celelalte continente să-i asculte pe numeroșii africani care aspiră către o mai mare corectitudine în relațiile politice și economice: aceasta este una dintre condițiile necesare ca ei să își poată crea în mod concret imaginea unui viitor în propriile lor țări.

Ca să își poată pregăti viitorul, din ce în ce mai mulți tineri africani vor să își folosească potențialul creativ pe care îl au. Astfel ei vor putea trezi curajul tinerilor din alte părți ale lumii care trec prin situații similare.

Ca să putem continua, la Taizé sau în altă parte, reflectarea începută în Cotonou, iată patru propuneri care ne vor duce către deschiderea cărărilor speranței.

Vom încerca să găsim moduri de a descoperi cum să punem aceste propuneri în practică cu simplitate, una dintre cele trei realități – alături de bucurie și milă – pe care Fratele Roger a vrut să le așeze în centrul vieții din Comunitatea din Taizé.

(1) După Johannesburg (1995), Nairobi (2008), și Kigali (2012), această a patra etapă africană a pelerinajului încrederii pe pământ a fost organizată în Cotonou, Benin, din 31 august până în 4 septembrie 2016, la invitația Bisericilor Catolică și Metodistă ale țării. Pe lângă cei din Benin, cei 7500 de participanți au venit în principal și din Togo (800), Nigeria (550), Ghana (100), Burkina Faso (160) și din Coasta de Fildeș (50). Douăzeci de țări africane au fost reprezentate per total. De asemenea, șaizeci de europeni au venit la întâlnire din cincisprezece țări. Atelierele și forumurile s-au desfășurat atât în limbile engleză și franceză, cât și în limbile locale, iar în timpul rugăciunilor comune s-au cântat și cântece în câteva limbi africane.

Prima propunere: Fiți tari în speranță, ea este creativă


Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri. (Romani 4,18)
Nădejdea pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare. (Evrei 6,19)
Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea. (Luca 18,17)

În instabilitatea lumii de astăzi suntem tulburați de violențe, suferințe și nedreptăți. Întreaga creație geme ca și cum ar trece prin durerile facerii. Sfântul Duh suspină, de asemenea, și totuși acest Duh este suportul nădejdii noastre (vezi Epistola către Romani 8:22, 26). Deci, ce putem face?

Credința este simpla încredere în Dumnezeu. Nu oferă răspunsuri prestabilite, dar face posibil ca noi să nu fim paralizați de frică sau deznădejde. Ne îndeamnă să ne implicăm și ne așează pe cale. Prin ea ne dăm seama că Evanghelia ne deschide un orizont vast de nădejde dincolo de toate speranțele noastre.

Această nădejde nu este un optimism facil care își închide ochii la realitate, ci o realitate ancorată în Dumnezeu. Este creativă. Semnele ei sunt deja găsite în cele mai neașteptate locuri de pe pământ.

  • Vom avea curajul să credem în prezența Sfântului Duh în inimile noastre și în lume? Putem să ne bazăm pe prezența Lui, chiar dacă El este nevăzut?
  • Credința să ne rămână simplă, ca încrederea copiilor! Acest lucru nu înseamnă să atenuăm conținutul credinței, ci să ne ținem strâns de ceea ce este în esența ei – dragostea lui Dumnezeu pentru toată umanitatea și toate făpturile Sale. Biblia ne spune povestea ei, de la puritatea începuturilor sale, trecând peste toate obstacolele, chiar și peste necredința omenească. Dumnezeu nu obosește niciodată să iubească: fie ca acest mesaj să ne țină speranța vie!
  • Ca noi și cei dragi nouă să fim pătrunși de acest mesaj, trebuie să ne întâlnim mai des pentru a ne ruga împreună. Frumusețea simplă a rugăciunii reflectă ceva din misterul lui Dumnezeu și ne poate duce către o întâlnire personală cu Dumnezeu.

A doua propunere: Să ne simplificăm viețile ca să împărtășim cu alții


Iisus a spus: „Sunt blând și smerit cu inima” (Matei, 11, 29)
În dar ați luat, în dar să dați. (Matei 10,8/9)
Iisus i-a zis [tânărului]: „du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, ..., după aceea, vino și urmează-Mi.” (Matei 19, 21)

Înavuțirea – fuga după bani și succes – duce la nedreptate și frustrări. Sentimentul împărtășirii cu ceilalți, pe care Evanghelia ne cheamă să ni-l creștem, este una dintre cărările speranței pe care trebuie să ne-o deschidem astăzi.

Alegerea unei vieți simple este sursa libertății și a bucuriei. Atunci viața devine mai puțin împovărată.

Simplitatea înseamnă transparența inimii. Fără să fie naivă, ea refuză să nu aibă încredere. Este opusul duplicității. Ne ajută să intrăm mai ușor în dialog cu toți cei pe care îi întâlnim, fără teamă.

  • Cât privește lucrurile materiale, să ne străduim în permanență să ducem o viață mai simplă. Acest lucru va trezi în noi acte de împărtășire în fața suferinței umane, a sărăciei umilitoare, a încercărilor prin care trec migranții, sau a conflictelor de peste tot din lume.
  • Să găsim modalități de a ne susține reciproc în realizarea unor acțiuni curajoase, ca semne ale speranței, în vecinătatea noastră, la locul de muncă sau de studiu, prin implicarea în acțiuni sociale sau ecologice.
  • Cum putem trăi într-o mai bună armonie cu creația printr-un stil de viață simplu și firesc, contribuind astfel la lupta împotriva dezastrelor ecologice și a încălzirii globale? Această luptă nu este doar pentru liderii națiunilor; fiecare dintre noi poate, de exemplu, să consume mai mult produse locale, să folosească mai des transportul public...
  • Poate această întrebare să dăinuie în inimile noastre: sunt eu gata să Îi urmez lui Hristos, Cel care este blând și smeriti cu inima, alegând să-I aparțin pentru totdeauna în simplitatea unui „da”, în spiritul generozității?

A treia propunere: Să fim împreună, ca lucrarea Evangheliei să ni se descopere


Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. (Faptele 2, 46)
Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. (1 Corinteni 12, 4-5)
Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă îngeri. (Evrei 13, 2)

Biblia ne relatează despre doi bărbați, Petru și Corneliu, care erau total diferiți unul față de celălalt, dar care, când s-au întâlnit, au descoperit un adevăr necunoscut lor până atunci. Ei aveau nevoie să fie împreună pentru a putea înțelege că Duhul Sfânt dărâmă ziduri și îi unește pe aceia care se considerau străini. Lucrarea Evangheliei se arată numai atunci când suntem împreună. (Vedeți capitolele 10 și 11 din Faptele Apostolilor.)

Când creștinii sunt divizați, între confesiuni sau în cadrul aceleiași Biserici, cuvântul Evangheliei este ascuns. Vom putea noi să mergem împreună fără a lăsa diferențele noastre să ne separe? Dacă noi, ca și creștini, vom găsi o modalitate de a arăta că unitatea este posibilă în diversitatea noastră, vom ajuta întreaga umanitate să devină o familie mai unită.

  • Hristos îi unește într-o singură comunitate pe toți bărbații și femeile, copiii și bătrânii, de toate orizonturile, graiurile și culturile, chiar și din națiuni potrivnice de-a lungul istoriei. Haideți să găsim modalități simple de a arăta acest lucru în locurile în care trăim.
  • Ca să rămână vie, fiecare comunitate este chemată să iasă din ea însăși. Putem noi să ne dezvoltăm o atitudine de ospitalitate, după chipul lui Dumnezeu, față de creștinii care au păreri foarte diferite de ale noastre? O astfel de deschidere a inimii cere un efort de „interpretare”, din moment ce diferite credințe și convingeri pot fi ca și graiurile – străine unele pentru altele.
  • Chiar dacă amintirea intoleranței reciproce dintre creștinii separați de-a lungul istoriei rămâne vie, iar ițele istoriei nu pot fi toate descâlcite, vom avea curajul de-a ne primi, totuși, deschis unii pe alții, fără a încerca să stabilim cine a avut dreptate și cine nu? Nu există împăcare fără jertfă.
  • Ospitalitatea merge mână în mână cu acceptarea felului diferit de a fi al celuilalt. Când credințele lor rămân de neînțeles pentru noi, putem măcar să fim atenți la autenticitatea lor. Ar trebui să existe un element festiv în descoperirea celorlalți!

A patra propunere: Permiteți prieteniei să crească pentru a putea pregăti pacea

Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi. (Evrei 2, 11)
Iisus a zis: „că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri.” (Matei 23, 8-9) Și iar a zis: „Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă.” (Matei 12, 50)
Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu. (Luca 13, 29)

Să contribuim la pacea și la dreptatea internațională este o altă cale a credinței pe care noi o putem deschide astăzi.

Pacea pe pământ începe în inima fiecărei persoane. Mai întâi de toate, inimile noastre trebuie să se schimbe, iar această schimbare implică o trecere simplă – să-L lăsăm pe Dumnezeu să locuiască în noi, primind o pace care va emana și va fi împărtășită de la o persoană la alta. „Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui.” (Sfântul Serafim al Sarovului, călugăr rus, 1759 – 1833.)

  • Cu viețile noastre să scriem noile pagini ale unei solidarități care trece dincolo de obstacole și de ziduri: ziduri reale construite în unele părți ale lumii, precum și ziduri ale ignoranței, prejudecăților și ale ideologiei. Să fim deschiși către alte culturi și mentalități.
  • Nu putem permite ca respingerea străinilor să ne pătrundă în inimi, pentru că negarea celorlalți este sămânța barbarismului. În loc să vedem străinii ca pe o amenințare adusă standardelor noastre de viață și a culturii noastre, putem noi să îi primim ca pe membri ai aceleiași familii umane? De ce să nu mergem să îi vizităm pe refugiați, pur și simplu pentru a-i cunoaște și pentru a le cunoaște poveștile? Apoi – cine știe? – alți pași ai solidarității ar putea urma.
  • Cum îi putem cunoaște pe cei care sunt diferiți de noi? Și să comunicăm cu cei care au convingeri diferite de ale noastre, într-un dialog în care chiar să ne ascultăm unii pe alții, fără să ajungem să ne certăm cu puțin înainte de a reuși să-i înțelegem pe ceilalți. Putem noi găsi modalități de a rămâne prezenți în locuri ale divizării și de a cosntrui poduri? Să ne rugăm pentru cei pe care nu îi înțelegem și care nu vor să ne înțeleagă.
  • Semnele solidarității pot fi multiplicate dincolo de granițele religiei. Să întâlnim credincioși ai altor religii ne ajută să ne adâncim cunoașterea propriei noastre credințe, în timp ce ne întrebăm ce vrea Dumnezeu să ne spună și să ne dea prin acești frați și surori care sunt atât de diferiți de noi.
Ultima actualizare: 10 ianuarie 2017