36 Atunci Isus a venit împreună cu ei într-un loc numit Ghetsémani şi le-a spus discipolilor: „Staţi [aici] până când, mergând acolo, mă voi ruga!”. 37 Şi, luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedéu, a început a se întrista şi a se tulbura. 38 Atunci le-a spus: „Sufletul meu este trist până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!”.
39 Şi, mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ rugându-se şi spunând: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta! Dar nu cum vreau eu, ci cum [vrei] tu”.
40 Apoi a venit la discipoli şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: „Aşa, n-aţi putut veghea cu mine [nici măcar] un ceas? 41 Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită! Căci duhul este plin de avânt, dar trupul este slab”.

Probabil că nu vom uita niciodată Săptămâna Mare, care începe acum: Săptămâna Mare a anului 2020. Când ne vom uita înapoi, cel mai probabil ne vom aminti izolarea, imposibilitatea de a ne întâlni cu ceilalți, de a ne aduna în locurile de rugăciune, chiar în cel mai sfânt timp al anului. Dar nu este doar coronavirusul care face ca această Săptămână Sfântă să fie diferită și dificilă. Unii dintre noi poate că suntem tulburați de creșterea naționalismului în diferite părți ale lumii sau de creșterea polarizării în politică, răspândind îndoiala asupra capacității noastre de a trăi unii cu alții. Sau chiar și în Biserică, ne-am confruntat cu numeroase lovituri, găsind răul acolo unde ne așteptam cel mai puțin. Așa că a fost greu să nu ne simțim înconjurați de lucruri negative. Și în legătură cu aceasta m-am gândit la cineva anume despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Are legătură cu orașul în care am avut cea mai recentă Întâlnire europeană, în orașul din Polonia numit Wrocław. Este locul de naștere al lui Dietrich Bonhoeffer, pastorul luteran care a fost executat cu câteva zile înainte de încetarea Celui de-al Doilea Război Mondial și locul de naștere al lui Edith Stein, o evreică care a murit în Auschwitz în 1942. Și la Edith Stein m-am gândit mult. Pe când era studentă și nu ajunsese încă să fie filozoful genial și femeia plină de credință care a devenit mai târziu, Edith Stein citise un roman extrem de deprimant. Nu doar că era superficial și fără speranță, dar bănuiesc că descria o umanitate care a deprimat-o profund. A scris: “Nu mai pot să am încredere în cei din jurul meu.” S-a întâmplat în 1912, iar în acel an, în orașul ei natal Wrocław, a avut loc un festival de muzică de Bach. Și Edith Stein iubea foarte mult muzica lui Johann Sebastian Bach și a hotărât să meargă la toate concertele. Dar un concert anume a fost important pentru ea. A avut loc la Hala Stulecia, unde ne-am rugat și noi în timpul Întâlnirii europene din Polonia. În timpul unui concert s-a cântat un imn, A Mighty Fortress Is Our God. Iar atunci când a ascultat acest imn, ceva în Edith s-a schimbat. Și depresia i-a trecut. Și deși era agnostică pe vremea aceea și nu a avut cuvintele sau concepte să exprime ceea ce s-a întâmplat, s-a conectat cu ceea ce proclama imnul: victoria BINELUI. Biruința binelui asupra răului.

Citatul de mai sus îl arată pe Isus în Grădina Ghetsemani. Sentimentul de a fi înconjurat de rău se simte aproape în fiecare moment. Ni se spune, fără nici o încercare de a diminua sentimentele descrise, că Isus începe să se simtă tulburat. Și îndurerat. Spunându-le: „Sufletul meu este trist până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!”. Nu este oferită nici o scuză de către cei ce au scris Evanghelia pentru această descriere dezolantă a umanității totale a lui Isus. Nu le e teamă să ni-l arate prins într-o luptă interioară, care îl conduce spre răstignirea lui și spre moarte. Oamenii de credință au știut întotdeauna că cuvintele sunt inadecvate sau prea sărace să cuprindă ceea ce se întâmplă cu adevărat aici. Așa că uneori sunt folosite metafore, metafora luptei, a unei frământări, dar poate că nu sunt cele mai utile pentru noi astăzi. Evanghelia lui Ioan arată un alt aspect. La un moment dat, încercând să descrie ce se întâmplă în suferința lui Isus, Ioan vorbește despre un copil. Sau, mai exact, despre o nouă ființă umană care vine pe lume. Este un pasaj pe care îl găsim în In 16: „Femeia, când naşte, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aminteşte de chin, de bucurie că s-a născut un om pe lume”. Despre asta e vorba în povestea patimii lui Isus. Este vorba despre o nouă ființă umană, o nouă realitate care vine în lume, datorită luptei pe care Isus a dus-o până la final.

Și noi suntem rugați să veghem și să ne rugăm cu El. Ce se întâmplă atunci când facem asta? Pe de-o parte, se deschide un spațiu în noi, unde putem primi o realitate care nu a fost făcută de noi. Asta nu ne oprește să vedem răul, dar ne păzește de a deveni obsedați de el. Și ni se dă puterea de a ne aminti, putem să ne amintim de Cel care a învins răul. Fondatorul comunității noastre, fr. Roger, obișnuia să spună: „Îndrăznește să te rogi. Îndrăznește să cânți, până la recăpătarea bucuriei senine”. Cred că fr. Roger era conectat la experiența pe care a avut-o și Edith Stein când a auzit imnul care proclama victoria binelui asupra răului. Așa că și noi putem auzi chemarea: Îndrăznește să te rogi! Îndrăznește să cânți!