În ultimele 18 luni, comunitatea noastră din Taizé s-a aflat într-o aventură de credință. Am pregătit în acest timp o „Întâlnire a Poporului lui Dumnezeu” denumită simbolic „Together”1 („Împreună”) [1] cu parteneri din mișcări, comunități și organizații aparținând diferitelor Biserici Creștine. Intuiție a Fratelui Alois [2] exprimată cu ocazia deschiderii Sinodului despre Sinodalitate în cadrul Bisericii Catolice, pregătirea evenimentului „Together” ne-a condus spre o intensificare a ascultării celorlalți, spre o căutare a darurilor prezente în diferite Biserici și confesiuni, precum și printre oamenii de bună voință.

Veghea de rugăciune ecumenică din Piața Sf. Petru din Roma a adus împreună peste 20 de lideri religioși provenind din diferite Biserici, invitați de Papa Francisc, precum și toți participanții la cea de-a XVI-a Adunare generală a Sinodului Episcopilor Catolici împreună cu 18 000 de persoane de toate vârstele provenind din toată lumea, inclusiv 4000 de tineri adulți care au venit pentru un week-end și care au fost cazați în diferite parohii din Roma. În același timp, s-au desfășurat întâlniri în 222 locuri diferite din jurul lumii pentru a fi în comuniune de rugăciune cu evenimentul din Roma.

Uitându-ne înapoi, cum putem înțelege această experiență? În ce mod deschide posibilitatea pentru creștini de a călători împreună în viitor? „Unul este Învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați” (Matei 23,8), a spus Domnul nostru Iisus Hristos. Nu sunt oare toți creștinii frați și surori, uniți de o comuniune chiar dacă imperfectă încă, dar reală? Nu este oare Hristos Însuși Cel care ne cheamă și ne deschide o cale pe care să pășim ca împreună-pelerini cu El și împreună cu cei care viețuiesc la periferia societăților noastre? În această călătorie, printr-un dialog de împăcare, vrem să ne reamintim că avem nevoie unii de alții, nu în sensul în care să ne impunem ideile, ci ca o contribuție la pace în familia umană [3].

În semn de recunoștință pentru acest simțământ tot mai mare de comuniune, putem să găsim momentum-ul necesar pentru a înfrunta provocări actuale precum urgența climatică sau polarizările care divizează familia umană. Prin întâlnire și ascultare reciprocă, să pășim împreună ca un popor al lui Dumnezeu.

Ce înseamnă pentru noi redescoperirea ascultării celuilalt? Suntem pregătiți să încercăm să înțelegem temerile care se pot ivi sau vrem să le ignorăm?

La întoarcerea de la Roma spre Taizé, m-am oprit în Ljubljana, capitala Sloveniei, locul unde se va desfășura cea de-a 46-a Întâlnire Europeană a tinerilor adulți [4] care se vor întâlni cu echipa internațională a tinerilor voluntari care au pregătit evenimentul, frați din comunitatea Taizé, călugărițe din ordinul Sf. Andrei și prieteni din Slovenia. Reflecția din rândurile de mai jos, pe tema „Călătorind împreună”, este în mare, un rod al conversațiilor avute în acele zile.

Mulțumesc fraților mei, persoanelor care s-au implicat în pregătirea acestui scrisoare și tuturor celor care iau parte la acest pelerinaj.

Cu cele mai alese doriri de bine,

frère Matthew

În Ljubljana, am auzit pe cineva spunând: „Astăzi, a fi un om al străzii nu este doar o chestiune care implică o casă materială. Pentru mulți oameni este vorba despre o realitate interioară. Dar căutarea acestei siguranțe interioare poate duce la reflecții ulterioare care izolează și mai mult”. Altcineva a întrebat: „Dar când ne hotărâm să călătorim, în cât de multe aspecte trebuie să cădem de acord pentru porni la drum împreună? Există pericolul unor cuvinte goale care să ascundă că noi, de fapt, doar îi tolerăm pe ceilalți. Când ne deschidem dialogului însă, riscăm”. Unde ne duc aceste întrebări?

În inima fiecărui dialog se află ascultarea. Moise a îndemnat poporul lui Dumnezeu: Shema Yisrael. – „Ascultă, Israele” – (Deuteronom 6,4) cuvinte care au dat numele rugăciunii lor zilnice. Secole mai târziu, regula Sf. Benedict de Nursia [5] va începe cu cuvintele „Ascultă atent”.

A asculta este un act de iubire. Ascultarea se află la baza oricărei relații de încredere. Fără ascultare nu se poate obține foarte mult. Nici o relație nu poate funcționa fără ascultare. Când îl ascultăm pe celălalt în mod dezinteresat, îi oferim spațiul necesar existenței. Îi oferim spațiul necesar pentru a transmite ceea ce dorește să exprime, uneori și ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Iar inima ascultării este liniștea [6]. Biblia ne oferă multe astfel de exemple. Ilie întâlnește pe Dumnezeu în adierea de vânt lin mai degrabă decât în cutremur, în vijelie sau foc (III Regi 19,11-13). Maria, sora Martei stă la picioarele lui Hristos și Îl ascultă (Luca 10,39) [7]. „Tu mi-ai deschis urechile” spune o veche rugăciune biblică (Psalmul 40,6, expresie care se regăsește doar în anumite traduceri ale Vechiului Testament).

Astăzi avem adesea impresia că cine strigă cel mai tare va avea succes. Violența pare să se intensifice în atât de multe locuri încât nu știm încotro să apucăm. Dar Dumnezeu nu este niciodată autorul violenței [8] și nu impune niciodată. „Auzi-voi ce va grăi Domnul Dumnezeu; că va grăi pace peste poporul Său” (Psalmul 84,8).

Oare nu este aceasta calea de urmat: să încercăm să îl ascultăm și să îl înțelegem pe celălalt? Departe de a deveni docili sau a trece sub tăcere injustițiile, „o inimă care ascultă” (III Regi 3,9) ne ajută să luăm decizii curajoase și creative, înrădăcinate în adâncul convingerilor noastre interioare, acolo unde Dumnezeu e mai aproape decât îndrăznim noi să sperăm...

Călătorim oare prin viața ca turiști sau ca pelerini? Călătorim doar pentru a observa din exterior sau există o sete interioară, în adâncul sufletului nostru, care ne poartă înainte? Pelerinul, chiar înainte de a-și vedea destinația, caută un sens în fiecare pas al călătoriei, intuind direcția. O cale fără un scop însă, poate deveni o rătăcire fără scop [9].

Când se întâmplă acest lucru, să ne amintim ceea ce a spus Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6)? A păși împreună cu el înseamnă a ține aceste trei realități împreună. Iisus în Persoană este calea pe care o urmăm, putem să ne încredem în ceea ce spune El, ne conduce într-o plinătate pe care nu ne-am imaginat-o niciodată.

Iisus nu a exclus pe nimeni din călătoria Sa. Înrădăcinat în comuniunea cu Dumnezeu, Și-a împărtășit viața cu oricine a venit la El, drepți sau păcătoși. El a recunoscut prezența lui Dumnezeu în cei aflați la marginea societății, în păcătoși, în cei proscriși și chiar și în cei care nu făceau parte din propriul său popor. Iisus a dat din ceea ce avea și a primit și de la cei pe care i-a întâlnit. Viața lui a fost stimulată, adesea chiar îmbogățită, de aceste interacțiuni.

Nu ne invită oare Hristos, blând și smerit la inimă [10], pe aceeași cale? Suntem noi pregătiți să căutăm generozitatea smereniei [11] pentru a primi ceea ce alții pot oferi pe această cale?

Viața Bisericii și a societății este a călători împreună. Cu toate acestea însă, fiecare persoană are nevoie de spațiu pentru ca propria creativitate și propriile idei să se poată exprima. Dar acestea sunt oferite pentru a fi împărtășite, pentru a construi viața noastră împreună în cadrul Bisericii, în cadrul familiei umane. Corzile unei chitare stau una lângă alta, însă când sunt folosite împreună, ele produc un sunet frumos...

Nu este întotdeauna ușor să fii împreună cu ceilalți. Fiecare dintre noi își poartă rănile. Uneori ne-am rănit unii pe alții.

A fi cu oamenii înseamnă a-i asculta. A le oferi timp și spațiu pentru ca ei să ne poată spune povestea lor [12]. A-i asculta înseamnă a-i accepta în specificitatea lor. Este posibil să nu fim de acord sau chiar să avem o altă viziune asupra lumii. Dar ceea ce este uimitor este că, atunci când îi ascultăm, când îi lăsăm să își spună povestea, de cele mai multe ori, descoperim umanitatea noastră comună. Diferențele nu sunt atât de mari pe cât ne imaginam. Unitatea în diversitate este într-adevăr posibilă [13]. Și poate că aceia dintre noi care tânjesc să devină ucenici ai Domnului Iisus Hristos vor fi uimiți să descopere că există deja o unitate în Dumnezeu și în Hristos (Ioan 17,21-23) care depășește așteptările noastre.

Dar ce facem când alții ne spun cum au fost răniți, sau chiar cum i-am rănit noi, vom îndrăzni să le punem cuvântul la inimă? Putem cădea atât de ușor în mecanisme de autoapărare. Și nu-i mai ascultăm, să încercăm să ne protejăm pe noi înșine sau să apărăm punctul nostru de vedere. Compasiunea din inimă nu înseamnă oare a fi gata să luăm în serios suferința celuilalt? Poate că, uneori, a suferi împreună poate deschide o cale prin care putem fi împreună, chiar dacă nu suntem capabili să lăsăm în urmă acea suferință [14].

Uneori trebuie să acceptăm că e necesar un pas înapoi. În aceste momente, putem să ne încredințăm Duhului Sfânt cerându-I să ne învețe ceea ce trebuie să știm [15]. Înseamnă să fim suficient de smeriți să nu vrem să ne impunem propriile idealuri, ci să primim ceea ce așază celălalt în fața noastră [16].

Nădejdea nu trebuie niciodată abandonată [17]. Sfântul Apostol Pavel, copleșit de iubirea infinită a lui Hristos cel Înviat, după ce I s-a împotrivit cu înverșunare, ne asigură că dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Epistola către Romani 5,5). Ne putem baza pe această prezență delicată chiar și atunci când nu o simțim. Nu va renaște oare atunci încrederea prin noi, oricât de fragilă ar fi, oferind suficientă lumină pentru a putea face următorul pas împreună cu Dumnezeu și cu oamenii încredințați nouă?

Călătoria necesită timp – uneori o viață întreagă – la fel cum ascultarea necesită timp pentru ca relațiile să se poată dezvolta. Poate că aici intră în joc răbdarea și fidelitatea.

A călători cu alții, a călători cu Dumnezeu. Pentru mulți dintre noi, aceste realități sunt inseparabile. Avem nevoie de amândouă [18].

Precum mlădițele care cresc din viță, Iisus ne invită să rămânem în El, așa cum El rămâne în noi (a se vedea Ioan 15). A rămâne înseamnă ceva care durează în timp. Ceea ce ni se cere nu este doar un angajament de un moment, ci să rămânem în El toată viața. Numai prin această persistență în El putem continua să creștem și să dăm roade.

Ce este acest rod? Iisus continuă spunând: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât să-și dea viața pentru cei pe care îi iubește”. A merge pe această cale înseamnă a ne asuma riscul de a da totul pentru a-L urma pe Hristos, pentru ca, în toată libertatea, să putem iubi până la capăt. Dragostea evanghelică nu este pur și simplu o afecțiune, ci dăruirea de sine pentru alții. Aceasta este călătoria vieții noastre prin care trecem de la a fi slujitori la a fi prieteni ai lui Hristos.

Rodul este oferit de viețile trăite pe deplin. Crește în mod natural atunci când rămânem în Hristos și trăim prin viața Lui, așa cum ramurile primesc viață de la viță. Descoperim o bucurie deplină atunci când îmbrățișăm chemarea Evangheliei. Suntem pregătiți pentru aceasta?

Confruntându-se cu provocările actuale și cu propria noastră fragilitate, așa cum am spus mai devreme, unii oameni se simt uneori fără adăpost. Vedem Creația rănită a lui Dumnezeu, din care face parte și familia noastră umană rănită. Suferința poate fi transmisă din generație în generație la popoarele care au fost exploatate și umilite. Cunoaștem familii care sunt dezbinate de conflicte și războaie. Recunoaștem, de asemenea, că uneori, viețile au fost rănite chiar de oamenii care mărturisesc numele lui Hristos în Biserică și, așa cum s-a întâmplat și în comunitatea noastră, la Taizé [19].

Cu toate acestea, nu există oare o chemare la a răspunde acestor provocări împreună? Un proverb african spune: „Ceea ce face ca o călătorie lungă să pară scurtă este a avea tovarăși de drum.” În „Marea migrație” a animalelor sălbatice între Serengeti și Masai Mara, puii trebuie să se bazeze pe forța adulților pentru a traversa râul și a escalada malul. Și pentru noi, de asemenea, există momente în care avem nevoie să fim purtați. Sau să învățăm să acceptăm să fim purtați...

Iar atunci când înfruntăm împreună astfel de provocări, pot apărea experiențe ale frumuseții, de transcendență, care ne ajută să descoperim scânteia care ne face să pornim la drum cu o nouă vitalitate [20].

În ziua învierii, doi dintre prietenii Mântuitorului au întors spatele Ierusalimului, unde fusese ucis (Luca 24,13-35). Dar, în timp ce mergeau, un străin li s-a alăturat. Când, mai târziu, Acesta s-a așezat la masă cu ei, au înțeles că ceea ce trăiau ei, era de fapt prezența lui Iisus Hristos. Străinii ne pot ajuta să discernem prezența lui Hristos și să înțelegem încă o dată că El rămâne cu noi întotdeauna.

„Nu vă temeți”, șoptește El în inimile noastre, „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Conștientizăm oare această promisiune?

Precum aluatul ascuns în făină (Matei 13,33), chiar dacă avem posibilități limitate și poate ne simțim mici, vom îndrăzni oare să pornim din nou la drum, nu singuri, ci împreună cu alții, îmbogățiți reciproc, în timp ce călătorim împreună?